 | 
Se înserase de ceva timp,
și oamenii se târau pe străzi,
și eu stăteam la geam,
așteptând
să văd,
pentru ultima oară,
un om,
care ar vrea să-și dea viața,
numai să poată zbura
o secunda...
Dar omul ăsta nu mai venea odată...
Și târziu, în noapte,
în lumina becului,
a început să ningă...
Încet...
Încet...
Din ce în ce mai încet...
Timpul se scurgea din ce în ce mai încet...
Și ningea...
Din ce în ce mai tare...
și cântecul,
și secundele,
înfrățite,
se scurgeau
pe pielea mea,
zgâriindu-mă
o dată...
și încă o dată...
până am ajuns
la un moment dat
să simt cum mă sufoc,
căci ele,
secundele,
ca niște gheare,
Săpaseră în mine șanțuri...
Într-un târziu,
când mai aveam puțin până dincolo
când simțeam viața scurgându-se din mine
am văzut,
în șanțurile săpate de secundele înfrățite cu cântecul,
cum oamenii ce se târâseră mai devreme
acum își luau zborul din șanțurile mele:
erau ca niște pitici cu aripi
ca niște colibri
și m-am bucurat
că măcar în ultima clipă
mă pot bucura de bucuria lor
și am vrut să le fac cu mâna.
Dar ei s-au ridicat în aer
ca niște colibri,
tot mai încet
și tot mai încet,
și eu, atunci, dormeam de mult...
Nu mai știam...da...
nu mai voiam să știu de nimic...
Și nimeni nu m-a împiedicat...(răsuflu greu acum) în dorința mea...
Să recunoaștem cu toții
Am murit fericit, ce mai încolo și-ncoace...  |
