 | 
Dragul meu copil,
Mama ta are în timp ce scrie rândurile astea, 24 de ani şi tu nu te-ai născut, nici nu ştiu când o sa fie vremea ta, si poate e ciudat să scrii oamenilor pe care nu-i cunoşti.
Nu ne cunoaştem încă, dar mă gândesc la tine foarte des, mai ales în ultima vreme. De fapt, cred că am început să mă gândesc la tine mai activ, vorbindu-ţi imaginar, cam de când eram copilă şi vorbeam cu cineva despre tine. Încă nu ştiu dacă ai să fii un fiu sau o fiică, şi deşi uneori lucrul ăsta mă pune în dificultate, îmi place să mă gândesc la tine ca făcând încă parte din alaiul îngerilor. Ştiu că la început îmi imaginam doar nişte efecte ale unei sarcini.
De fapt, îmi aduc acum aminte că aşa mă jucam , pe vremea când era aşa de mică încât mă striga prin casă
Mama mea, adică bunica ta, avea în dormitorul unde am crescut eu, un pat mare în mijlocul camerei. De fapt totul în camera aia era mare. Patul, şifonierul, ferestrele, pernele umplute de străbunica mea cu pene de gâscă, şi puii de pernă. Puii erau mici de fapt, cât să-mi acopăr o ureche sau ochii cu unul dintre ei când mă supăra lumina care se strecura printre jaluzelele alea de plută. Erau nişte jaluzele făcute din nişte lemnişoare subţirele, îmi imaginăm că alea de fapt erau scobitori pentru uriaşi, şi călcate de tanc, au ajuns să fie folosite la jaluzele. Oribil cusute lemnele alea, unu lângă altu, îmbrăcate în nişte pijamale tricotate visniu-ocru.
În bucătărie, aveam în colţul din stânga, un dulap îngust şi înalt, ca un bărbat subţire şi deşirat. Deşi cei mai mulţi oameni îl numeau “soldăţel” noi îi spuneam “turnu”, şi acolo sus stăteau dulciurile. Puneam frumos un scaun la baza turnului, mă urcam pe scaun cu teamă, apoi urma întotdeauna partea aia dificilă de a deschide uşa, în dreptul capului, fără a te lovi. Trebuia să mă las pe spate, să ocolesc muchia ameninţătoare a uşii dulapului, să fiu atentă să nu cad pe spate, şi să nu-mi pierd nici echilibrul. Nu era uşor să ştii.
De fapt, ai să vezi. Când eşti mic, multe din lucrurile pe care trebuie să le faci nu sunt deloc uşoare. Până şi un banal urcat pe scaun, poate fi o provocare pentru un pici de 2-3 ani.
Acolo sus se aflau biscuiţii.
Eu rămâneam la sol şi supraveghea totul. În acelaşi timp lua lecţii despre cum trebuia făcut, abia aştepta să crească şi ea mai mare şi să-i dau voie să se urce singură pe scaun.
Era martie, ultima ninsoare din anul ăla, şi ningea cu fulgi maaari, grei. Era ceva neobişnuit, pentru că pe vremea aia, vezi tu, familia mea trăia lafericita, şi acolo iernile erau de obicei mai sărace în zăpadă decât la munte.
Cele mai faine momente erau când venea tata din voiaj şi ne aducea ciocolată. Atunci nu ne înduram să o aruncăm la toaletă pe jumătate mestecată, ne şi plăcea foarte mult, şi pe vremea aia, la noi în ţară nici nu se găsea dinaia bună. În plus, satisfacţia era mai mare, ca stăteam la masă împreună cu familia şi prietenii.
După ce ne plictiseam de a avea greţuri matinale de gravide, mergeam să ne odihnim burţile pe canapea, discutând mărunţişuri în timp ce mângâiam absentă puiul de pernă...Imitând femeile din viaţa noastră, legându-ne de gât mărgele, în păr panglici şi vorbind cu "dragă".
Sigur că apoi începeau alte jocuri de-a zeii, sau de-a prinţesele, miresele, doctorul, învăţătoarea, o grămadă de jocuri despre care o să-ţi scrie mama cu următoarele ocazii.  |
