 | 
"Din gradina cu meri infloriti aud un glas ca un cantec al ierbii :
-Sa nu cazi, puiu’ mamii!
Puiul era cocotat in varful marului cu frunze verzi si flori un pic prea albe.
Bunica avea saptezeci de ani si eu aveam sapte. Si mai aveam un leagan prins cu sfoara de grinzi innegrite, o rochita albastra cu care mergeam la biserica si multe bomboane intr-o cana din dulapul din bucatarioara.
Am vazut-o plangand o singura data.
Erau putine lucruri in bucatarioara: doua paturi, un dulap, o soba, masa si scaunele.
Cand a murit, am varsat lacrimi. Aveam saptesprezece ani, bunica nu mai avea ochi albastri si puiul nu mai era cocotat in mar.
“Miorita laie, laie bucalaie/De trei zile-ncoace gura nu-ti mai tace/ Ori iarba nu-ti place/ Ori apa nu-ti place ”
Trei zile. In bucatarioara cu lucruri putine si cu masa care nu mai era masa.
Am vazut-o plangand cand a murit Calin. Varul meu de zece ani. Pe mine m-a tinut mama in brate, fiindca aveam numai trei. O intrebam de ce plange bunica.
- A murit Calin
- Ce inseamna asta? Inseamna ca doarme?
- Da, inseamna ca doarme!
Doarme pe masa din bucatarioara. De trei zile incoace…. Pana la cimitirul din sat trebuie sa trecem pe ulita pe care sta Anica, sora vitrega a mamei.
Bunica s-a maritat foarte tanara, silita de parinti. Morarul era bogat: avea pamant, patruzeci de ani si o fata, ramasa de la prima nevasta. Bunica n-avea saptesprezece. Au avut cinci copii: patru baieti si o fata. Mama era fata. Si bunica era mama mea.
Anica avea in curte un mar care facea mere dulci, cele mai dulci din tot satul. Si un nuc, chiar langa gard. Toamna, cand erau bune nucile mergeam cu verii mei sa le culegem pe cele cazute dincoace de gard. Nu intram niciodata in curte, pentru ca nici Anica nu venea niciodata in curtea bunicii. Desi a cresut-o ca pe copilul ei si cand s-a maritat i-a dat pamant si loc de casa.
Anica e indaratul portii.
De ziua mortilor, dupa opt ani, am intalnit-o la mormantul bunicii.
-Rau m-ai blestemat mama!
-De ce, matusa Anica?
-Pentru ca n-am iubit-o!
Timisul curge si azi indaratul gradinii cu meri. Pasari felurite isi fac cuiburi in stufarisul de pe maluri sau in miristile ramase fierbinti in mijloc de iulie. Toamna, cand se culege porumbul, se aprind, cu aceleasi flacari vinetii focuri pe maluri. In jarul lor coceam stiuletii cu boabe dulci ai copilariei.
Luna rasare in fiecare noapte peste miristi plumburii si oamenii spun ca durerile se sting, odata cu trecerea anilor.
In ochii Anei, negri ca pamantul din padurile de-acasa, s-au aprins, intr-o vara tarzie, luminite stinghere. Era fata de tarani, avea obrajii supti si palizi si parul negru impletit in doua cozi in care vara isi impletea papadii. Cand avea sapte ani mama ei s-a inecat in Timis. Intr-o zi de iarna a vrut sa treaca apa, pe la moara, dar gheata s-a rupt ca panza subtire.
N-a auzit nimeni. Au gasit-o cinci zile mai tarziu, sloi, intr-un sat vecin.
A crescut prea repede, impreuna cu patru baieti si o fata.
S-a dus intantai la liceu. La pedagogic. Apoi la facultate. Si-apoi, cu bursa, la Atena. Acolo l-a cunoscut pe Kazaris. Fara varsta si fara fiorul unei ambitii, tinea un curs plicticos si nu zambea niciodata. Dar intr-o seara l-a-ntalnit in imprejurimile orasului, si-a descoperit in el destula caldura.
“Viata mea a fost o necontenita poveste de iubire” - i-a spus in timp ce s-a aplecat sa culeaga o piatra ratacita-n drum. Era o piatra alba si colturoasa si el o stranse in pumn fara sa-i pese ca poate-a fost candva o piatra dintr-o albie:
“Daca am fi fost din piatra, poate ne-am dori sa fim pasari. Daca am fi fost pasari poate ne-am fi dorit sa fim lanuri de grau. Si daca am fi fost lanuri de grau, ne-am fi dorit sa fim banuti de alama.”
Ana il privea cu ochii negri ca pamantul si profesorul cu ochii verzi ca valurile Egeei a inceput o poveste despre fantanile grecesti, intr-o seara de iulie, fierbinte ca un lan copt, pe strazi inguste si pietruite, pe langa ziduri cafenii, stangand in pumn o piatra alba.
Dupa moartea bunicii m-am intors rar in sat. Si numai in noiembrie. Batea vant aspru si lumanarile se stingeau des.
‘‘-Pentru ca n-am iubit-o!’’
Vorbind, matusa Anica m-a tintuit cu o privire neagra si goala; mainile ii tremurau in timp ce aprindea lumanarile subtiri, indoite de vant.
Intr-o zi a innebunit. Au dus-o la spital in Targu Mures, legata de maini si de picioare.
Nu si-a mai terminat scoala. S-a intors in sat si s-a apucat de tesut. Nu facea rau nimanui si vorbea rar. S-a maritat tarziu, cu un strain din partile Dunarii care a murit repede de oftica si matusa Anica a ramas singura in casa cu garduri inalte.
-Nu vii sa-ti dau vreo doua nuci? m-a intrebat in timp ce coboram spre sat.
-Vin, matusa Anica.
S-a aplecat sa culeaga din noroiul drumului o crizantema pierduta, zdrentuita si alba, pe care a strans-o in pumn pana s-a prefacut in suspin:
- Viata mea n-a fost o necontenita poveste de iubire!
Si flacarile vinetii din soba innegrita, asemeni grinzilor sub care mi-am leganat copilaria, s-au stins
si
n-o sa se mai aprinda vreodata." Cu drag G.  |
