...

FUM UD G.M.din pulberea vegetală se ajează o garoafă pe obrazul doamnei T acea roşeaţă învie balul dintr-o toamnă moartă apare şi tinereţea unui bătrînel adormit în cimitir. se revarsă muzica uscată în amintirile lor polcă,vals,mazurcă. creşte o iubire tînără în nebuloase aripi ale clipei lor cu virfurile-n cer se regăseşte cu ochii rupţi din acelaşi zbor prin fumul ud.

...flori si o imbratisare,... pentru tine CRIS!...

Încep să plâng şi mă ghemuiesc într-un colţ al nimicului...mi-e teamă! Pentru prima oară mi-e teamă să rămân captivă într-un loc în care nu există nimic...într-un loc în care nu există vise, decât somn adânc. Nu ştiu cât timp a trecut, dar ştiu că am încercat să mă sfărâm, să mă prăvălesc în gol, dar golul nu exista...dincolo de nimic nu era decât însuşi nimicul..., dar ce se aude? Năluciri de voci din nou, sau oameni prea grăbiţi în drumul lor să mă audă? Dar nu...aş putea jura că e mai degrabă un urlet de disperare, un ţipăt ascuţit de suflet rănit, o chemare înăbuşită de ploaia şi frigul de la capătul lumii. Oare mai e cineva în această prăpastie a nimicului cu mine? Oare se pot face poduri peste goluri şi nimic? Nu...nu se poate..."din nimic nu poţi face nimic" mi-am spus şi m-am aşezat din nou ghemuită în bezna în care numai ploaia sfâşia liniştea. Strigătul de disperare mă străfulgeră din nou...de data aceasta înfingând în trupul meu un fior de durere, amestecat cu căldură, amestecat cu uimire. Am alergat ghidându-mă după ţipăt şi am ajuns la capătul nimicului! De cealaltă parte se afla îngerul meu...visul meu...speranţa mea...şi sufletul mi-a fost învăluit de căldură şi ... am început să plâng în hohote, în timp ce de pe malul celălat auzeam cele mai calde versuri rostite vreodată: Dacă D-zeu atunci când ne-a trimis în lume ne-a plâns într-o lacrimă înseamnă că atunci când ne-am întâlnit a suspinat şi ne-a luat din nou în palma LUI ca pe două suflete mereu aparţinându-şi unul altuia...,două suflete care mereu se vor reîntâlni indiferent de neanturi şi lumi, de ploi şi clipe atârnate de minutare frânte. Azi m-am trezit sărutată de un vântuleţ cald şi plăcut, iar pe noptieră o hârtie veche şi îngălbenită, se plimba alintată de adieri. Parcă era o muzică modul în care fâlfâia şi se târâia pe noptieră. Am zâmbit, am luat-o şi am dus-o la buze, am apropiat-o de faţa mea, am adulmecat adânc şi am sărutat fiecare literă, căci totul avea încă mirosul proaspăt de la tine. Răvaşul avea un miros special, parcă desprins dintr-un secol trecut. Mirosea a timp, mirosea a durere şi mirosea a iubire, iar mesajul său părea o chemare continuă, desprinsă dintr-o lume parcă pierdută oamenilor, o Atlantida a sufletelor noastre, unde sirenele sunt fericite şi nu mai ademenesc marinari, unde soarele işi bălăceşte picioarele în ocean sărutând luna. Oare unde o fi? Unde o fi lumea asta atât de departe şi totodată atât de aproape? Pare că dacă întind mâna o ating...simt valurile cum imi umezesc degetele...hmmm, ce plăcut, oare ce o vrea vântuleţul să îmi zică? Adierea lui mă încântă, mă face să mă înfior şi în zburdălnicia lui mi-a ridicat răvaşul în aer. Îl plimbă ca pe-o frunză uscată jucându-se cu el într-un dans oriental. "Nuuu...să nu o duci...nu o îndepărta, nu poezioara de la el!" am strigat eu speriată văzând că vântul se apropie de fereastră...dar, el se opri şi mi-a aşezat-o pe palmă, încet ca şi când dintotdeauna locul ei era acolo. Parcă e un străjer, nu are nimeni şi nimic voie să mă atingă numai el, clipele lui bătrâne...oare câte eternităţi a strâns vântul în sufletul său? Câte iubiri a păzit? Câte suflete a alintat, şi câte le-a biciuit cu cruzime? Nu ştiu, dar mi-am dat sema că tu ai trimis vântul la mine să mă mângâie, să mă ciufulească şi să întoarca păturica peste mine ca să pot din nou să adorm. Visez că alerg desculţă, către o căsuţă albă desprinsa din basm, cu o grădină plină de flori şi miresme deosebite, înconjurată de copaci bătrâni în care ciripesc păsărele. O căsuţă cu pereţi plini de fotografii şi bileţele cu "te iubesc", iar tu mă aştepţi în prag cu braţele deschise. Am adormit în sfârşit fără teamă, iar acum...pot să visez!

SUFLETEL SI SUFLETICA "Într-una din zilele fără nume şi fără ore din Cer...D-zeu deschise palma şi zâmbi. În palma Lui stăteau două sufleţele mici şi plăpânde...care se priveau şi chicoteau fericite: -Uite...înăuntrul meu dacă strigi...numa pe tine te auzi! spuse Sufeţelul în privirea căruia străluceau toate constelaţiile fericirii ascunse după petalele unui trandafir mereu în rouă. -Hihi...da...şi tu dacă intri înăuntrul meu vei vedea că eşti peste tot, spuse Sufleţica. -Off, oftă D-zeu şi scăpă o lacrimă peste cele două suflete jucăuşe, iar măna lui începu să tremure încet. -De ce plângi? întrebară sufleţelele abia abţinându-se să nu plângă şi ele. -Pentru că aţi crescut prea repede...timpul deşi aici nu are cu ce să fie măsurat...a trecut dragii mei.., iar voi trebuie să plecaţi să învăţaţi să simţiţi şi să daţi mai departe, iar D-zeu îi mângâie încet...în timp ce ei începură să râdă gâdilindu-se. Apoi, brusc Sufleţica începu să plângă. -Ce este draga mea, întrebă D-zeu? -Nu vreau să plec...dacă plec ce se întâmplă cu Sufleţel? Nu vreau să mă despart de el niciodată...în el am toate ecourile mele...toate răsetele şi toate cuvintele. Cum am să ştiu să mi le găsesc din nou...cum am să-l găsesc pe Sufleţel acolo? Lumea e mare şi rea şi poate nu îl voi găsi niciodată... Atunci Sufleţel scoase un ţipăt...primul ţipăt auzit vreodată în Cer, iar D-zeu se întristă pentru prima dată. Încercă să-l aline, să îl mângâie, să îl facă să zâmbească, dar Sufleţel era trist, speriat şi înţepenit...apoi dintr-o dată începu să plângă în hohote...: -Nu mă trimite te rog în lume...fără Sufleţica mea nu voi ştii să învăţ nimic bine...nici durerea, nici fericirea, nici nu voi ştii să fiu un suflet bun...voi rătăci mereu până am să mă întorc la Tine să pot fi din nou cu Sufleţica mea. D-zeu se cutremură şi îl cicăli: -Sufleţel...viaţa trebuie să o apreciezi şi când nu îţi găsesţi calea, din durere trebuie să ştii să cerni lacrimile şi să faci din ele cele mai frumoase gânduri de întelepciune. Din înţelepciune trebuie să dai apoi celor din jur şi poate aşa vei învăţa să fii bun chiar dacă Sufleţica nu este lângă tine. -Dar nu e corect...nu e corect...se revoltă Sufleţica!...şi venele ei prin care curgea toată fiinţa ei se încordară într-un geamăt...ca şi când Cerul ar fi stors toţi norii de ploaie..., iar Îngerul Curcubeu şi-ar fi pierdut culorile. -Sufleţica...tună D-zeu revoltat pentru prima oară..., dar văzu că ea nu se sperie deloc....! Sufleţică dragă...ce nu e corect în ceea ce fac EU? Lacrimile ei se prelingeau în minuscule bobiţe de nisip..., iar ea le culegea...toate...boabă cu boabă...şi tot plângea...mai mult, mai mult..., iar D-zeu mirat o întrebă: -Ce faci acolo Sufleţică? -Plâng în amintiri şi le culeg...le strâng în boabe de nisip...şi le înghit apoi pe toate...aşa voi ştii să îmi amintesc într-o zi de Sufleţel...îl voi ştii recunoaşte...dacă eu ca şi om nu voi ştii...eu ca şi Sufleţica îl voi recunoaşte...nu se poate să nu fie aşa..continuă ea plângând tot mai multe amintiri. Sufleţel o tot mângâia şi o ajuta să culeagă amintirile...una...două...zece...o sută...o mie...un milion de eoni..., iar D-zeu le spuse că trebuie să se pregătească. Atunci Sufleţica îi spuse: -Ştii ce nu e corect Doamne Doamne?...Că ne-ai născut împreună şi ne trimiţi separat...că ne-ai lăsat să ne cunoaştem şi ne plângi în două lacrimi...că îmi rupi în fărâme de eoni ecoul pe care numa el ştia să îl facă să rămână înăuntru...! -Off...dragii mei..., dar trebuie să fac asta, altfel nu ar fi bine...trebuie să învăţaţi să fiţi oameni...şi trebuie să vă faceţi mari...ca să pot plânge cât mai mulţi Sufleţei şi Sufleţici, răspunse D-zeu trist şi fericit săruntându-i pentru ultima oară. -Sufleţellllllllll !!!....se pierdu în infinit strigătul disperat al Sufleţicii. -Sufleţicooooooooo !!!....îi urmă ecoul disperat al lui Sufleţel, dar strigătele nu le mai putură auzi. Timpul trecu, iar D-zeu plânse Sufleţei şi Sufleţici într-una, însă în serile Sale de odihnă...lua două suflete adormite pe pălmile Sale şi le şoptea câte un cântec de adormit..., îi săruta şi îi aşeza înapoi. Erau şi probabil vor rămâne mereu preferaţii Lui..cei doi Sufleţel şi Sufleţica...primii care au făcut Cerul să plângă. Într-o zi însă...pe când D-zeu avea ceva urgent de făcut...Sf. Petru..veni ţipând: -Doamneeeee! Doamneee! -Da Petru..., dar ce strigi aşa de o să trezeşti şi Răul pe care de abia l-am adormit?! -Doamne...priveşte rogu-te jos...pe Pământ!..., iar ochii lui Petru sticleau de lacrimi şi fericire. D-zeu mormăi..: -Ce o fi cu Petru...că de când a plecat Sufleţica nu a mai zâmbit aşa niciodată!... Să nu uit...Sf. Petru este preferatul Sufleţicii, el a fost dintotdeauna sfântul ei preferat...la el stătea în poală şi asculta poveşti şi învăţa să fie războinică şi să nu cedeze oricât de grea ar fi căderea, iar Petru...se topea tot când era vorba de ea. D-zeu atunci îi zicea mereu zâmbind: -Off Petre că parcă te-a topit precum o bucăţică de unt. D-zeu privi pe Pământ cu nerăbdare...şi atunci Cerul începu să se cutremure...Îngerii uitară pentru o clipă să mai zburde...Îngerul Curcubeu uită că are culori...Norii se strânseră toţi unul în braţele celuilat...Heruvimii se ascunseră după Bolta Cerească...singurul Îngerul Iubirii stătea şi privea bucurându-se ca un copil mic. D-zeu oftase pentru prima dată în lunga Sa Eternitate...oftase pentru că doi tineri îşi ciocniră pentru prima dată...imposibil, eroic, trist...sufletele...şi...se recunoscură: -Sufleţico dragă...chiar tu eşti, iar lacrimile lui începură să curgă, în timp ce mâna îi mângâia chipul ei fără încetare...îi era teamă să nu dispară iarăşi...! Offf Sufleţica mea...chiar tu eşti...mi te-am imaginat de multe ori...te-am simţit...am ştiut că plângi şi mă strigi...pentru că am simţit boabele de amintiri...şi mă răscolea dorul de...tine...draga mea! Iar ea...îl privea mută...mută de drag şi emoţie...de lacrimi şi fericire...ochii i se scăldau pe faţa lui...vai cât de frumos era Sufleţel al ei...şi era el...!!! -Sufleţel...oohh...Sufleţel! Mâna ei îi atinse chipul scăldat în lacrimi...şi sufletul scoase iarăşi ţipătul care stoarse norii de lacrimi...ploua iară...iar ei ştiau că D-zeu plângea pentru ei...a plâns când i-a creat...a plâns când i-a trimis...şi a oftat plângând acuma când ei s-au regăsit. Se priveau plângând şi râzând...se sărutau şi se mângâiua cu dor...vroiau să recupereze tot timpul ce le-a fost furat..., iar ochii lor se umpleau unul de altul ca şi când să umple din nou clepsidra de amintiri...ca să se poată regăsi mereu...mereu...oricâte uragane ar fi...oricâte ploi sau vreme bună. Ştiau că orice le-a rezervat viaţa şi soarta...orice le va rezerva...ei nu se vor mai pierde...erau Sufleţel şi Sufleţica...cei născuţi împreună. " Cu drag pentru piticutii tai!

"pentru ca traim jumatati de masura ne place sa privim marea ce-si sfarma valul de tarm pentru ca valul ne atinge rece glezna ne retragem tacuti pe dune de nisip cald si-n-elator pentru ca stelele cad si se spulbera ne punem dorinte care nu se vor implini pentru ca fulgii sunt puri si jucausi ne place sa ii tinem pe palme pana devin lacrimi pentru ca ploaia cade in boabe marunte ne place sa ne jucam in balti murdare de pasi pentru ca nu intelegem aproape nimic ne place sa credem ca maine va fi mai bine" DAR TU NU ESTI AICI DRAGA MEA!

....am ajuns tarziu de la Locsorul TAU!.....am trimis urari de La multi ani!...Prietenilor Tai...pe facebook.....din partea TA!....stiu cat de mult tine-ai la ei.....am citit mesajele pe care le-ai primit....de la Ina...Ovidiu...Cristina..Cori....Florin...si multi altii....aici pe " carticica"..deasemenea....DRAGOSTE!....am trait prin TINE...si traiesc doar PRIN si PENTRU TINE!!!

BIBLIOTECA CERULUI G.M din biblioteca cerului cărţile se scutură peste lume se deschid şi închid evantai deasupra locuinţei celui mai înalt gînd. literele cad pe străzi noaptea le înghesuie sub pietrele caselor adormite fără să le sugrume. unele sunt luate de păsări rare le aşază pe frunze păzite de poarta viselor ochii ei nu se închid niciodată chiar de lacrimile trag pleoapele în jos sunt aplecate peste mormîntul proaspăt al rătăcirii ştiinţei.

Mii de cioburi pasu-mi sparge Peste ceruri apasand, Lung si straniu strigat plange Langa drumuri prafuite, Goi copaci se strang in brate Si-albe frunze cad in noapte, Ploi de stele sperie luna, Inundand vazduhul moale. Cu un ochi privesc spre inimi, Incercand sa le aud, Vag batand un ritm de viata Printre mici statui de piatra Asezate-n mod haotic Intre mine si-orizont. Cu un ochi zaresc durerea Cum se scurge pe pamant Printre umbre lungi si mute Strans legate de picioare Incapabile de drum. Intind mainile spre oameni Arcuind distante false, Poduri nasc in miez de suflet Peste frici ascunse-n golul Ramelor strambe de-oglinzi. Intre noi nu-ncap cuvinte Numai lacrimi prea sarate Ne vom recunoaste iarasi Dupa modul nostru unic De-a iubi IUBIREA MEA. Cu drag G.

"Amintirile mele, marionete Uitate-n colţul colbuit al scenei Mai speră într-o mână şi-o idee. M-aplec şi dâre văd brăzdând vopseaua Iar aţe către mine se înalţă De trecutele jocuri se-agaţă. Spectatorii de mâine aplaudă Chemând păpuşile şi păpuşarul Pentru o nouă apariţie, căci: The show must go on! Am pierdut războiul din mine, M-au învins amintirile Inundându-mi tranşeele Iar visele mi s-au înnecat: N-aveau veste de salvare. Un ultim foc tras, şi albul violent Mă acoperă-n cădere liberă. Sfârsit. Cortina desparte Apele şi lacrimile Ştergând ultimii stropi Ce-ascundeau Amintirile printre riduri. " Cu drag G.