Crissule....zilele trecute am gasit o gramada de amintiri si poze ale copilariei noastre....azi e ziua TA.... iar nu am cuvinte....TE IUBESC PRIETENA DRAGA!

...flori pentru tine CRIS!...

TE IUBIM !!!! DRAGOSTEA NOSTRA!!!!MINUNEA NOASTRA!!!!..atat de MULT!!!!...ca...uneori nici nu mai putem respira.....si lacrimile se scurg necontenit...in SUFLETELE NOSTRE si pe obrajii nostri !!!...ai fi implinit 26 de ani!!!!de 5 ani TE ATEPTAM !!!...TE VISAM !!!!si ne gandim clipa de clipa la TINE!!!!

Orice cuvant e de prisos!... :(

Fetita isi pierdu privirea undeva departe...in amintirea ei se puteau auzi glasuri dragi si pierdute din trecut: -Draga bunicului...vezi cum ninge? Desi tin foarte putin...fulgii sunt vesnici, pentru ca fiecare ninsoare e unica, la fel ca si noi, iar fata bunicului stralucea de drag. -Dar bunicule, mie imi vine mereu sa plang cand mi se topesc fulgii pe palma...uneori ma urasc pentru ca sunt atat de calda...si urasc soarele care straluceste si topeste zapada, spuse trista fetita cuibarindu-si chipul rosu in pulovarul gros de lana al bunicului care ofta sarutand-o pe frunte. -Draga mea...nimeni nu este pregatit niciodata sa piarda ceva sau pe cineva drag...mereu suferim cand se intampla asta...chiar daca despartirea este pentru o clipa, pentru un an sau pentru totdeauna...atunci cand iubim ceva sau pe cineva...suferim sa ne despartim, suferim sa nu il mai putem vedea, simti, auzi..., dar fiecare intamplare are un rost anume, iar ceea ce ne ramane este de nepretuit. -Dar bunicule, dupa ce fulgul dispare...ce ne mai ramane? -Ne ramane amintirea lui...,viata lui scurta, dar magica..frumusetea lui inainte de a se topi... Cum ar fi fost draga mea daca fulgul ar fi ramas vesnic sau ar fi disparut la mijlocul caderii lui? -Pai..., nu cred ca mi-ar place sa fie vesnic iarna...imi place si vara, spuse fetita zambind la amintirea cireselor si a ierbii, a randunicilor care isi faceau cuib la stresina casei. -Ai vazut? Fiecare lucru si fiecare om are un drum pe care trebuie sa il strabata, chiar daca la capatul lui trebuie sa se desparta de multe fiinte si locuri dragi...daca ar fi vesnic, nu ar mai fi atat de frumos...ar deveni doar un bagaj enorm si greu asemeni unei pietre..., spuse bunicul in timp ce fetita se ridica si alerga afara sa prinda fulgii pe buze si in palme razand vesela. -Bunicule...iubesc fulgii si ma bucur ca la anul va ninge iarasi, iar cei de acuma vor trai in sufletul meu mereu,...mereu,...ca si tine bunicule...ca si tine...! Fetita de odinioara isi sterge lacrimile de dor si drag...e mare acuma, fulgii cad in continuare...doar bunicul nu mai este cu ea... Au ramas acolo pe prispa casei lui doar amintirile...amintirea lui... Amintire pe care o va purta mereu cu ea si pe care nimeni, niciodata nu o va putea face sa fie mai putin vie...nu va putea sa i-o ia...acea amintire care pe masura ce timpul trece este mai pretioasa... Amintirea unui batran schiop in urma razboiului care mereu o astepta in prispa casei pe un scaunel mic si verde, scorojit de vreme si timp...,amintirea povestilor si pildelor lui frumoase pe care i le spunea in timp ce o adormea pe bratele lui incercate de ani si viata...,amintirea tigarilor Marasesti din pulovarul bunicului...,a cataractei lui de pe ochiul stang...,a rasului lui gros si frumos...care si acuma il mai aude...a bratelor lui calde si primitoare...aceasta amintire va fi mereu vie si nepretuita. Tanara zambi si incepand sa rada cu lacrimi in privire alerga afara sa prinda din nou fulgii pe buze si in palme... -Vezi bunicule ce frumos ninge?...intreba ea privind Cerul... De undeva din amintire bunicul ii raspunse fericit si tusind de la tigari: -Da, draga bunicului...frumos mai ninge afara..., dar tu vei fi cea mai frumoasa iarna a mea...si te voi astepta mereu sa ma ningi cu sufletul tau frumos... ............................................................ Cel mai frumos cadou pe care ni-l face viata sunt oamenii de langa noi...! Oamenii care ne iubesc, oamenii care ne formeaza si oamenii pe care ii intanim in timpul vietii si ne ating sufletul intr-un fel sau altul!

o bucata de lume trecuta si zambet pierdut o amintire mirosind amintiri si lacrimi in colt de priviri intinde mana - ea - o fata cu vise de copil intind bratele - ei - doi batranei cu visele ei o bucata de lemn lacuit si-un scaun micut scrijelit, o fereastra plina de priviri catre ieri inchide ochii - ea - un copil in doua priviri inchid ochii - ei - doi batranei din cerul ei un crampei de amintire pe colt de privire si ei, doi batranei,lacrimi de dor si flori de tei in parul ei o amintire mirosind amintiri si zambet de iubire in colt de privire intinde mana - ea - amintirea lor o strange...plange din cer ... plang si ei...doi batranei

Ochii ei se deschideau încet, în timp ce focul ardea liniştit în cameră, iar glasul lin şi drag al bunicii murmura un colind...: „-Trei păstori se întâlniră... Trei păstori se întâlniră...Raza soarelui....Floarea soarelui”... Fetiţa zâmbi şi se ridică în coate de sub plapuma mare şi se aşeză pe marginea patului larg şi încăpător. Era cald..., iar pe fereastră se puteau zări fulgii mari şi albi dansând în sarabande nebune. Începu să se legene încet dansând în vârful degetelor şi râzând în timp ce bunica îi ţinea isonul ajutând-o să se învârtă pe sub mână. Din odăiţa de alături se auzi tuşitul sec şi înnecat al bunicului..., iar fetiţa dându-i bunicii un sărut plin de dragoste şi căldură se aruncă în patul bunicului. Acesta o luă în braţele lui bătrâne, dar încă vânjoase şi sărutându-i ochii şi căpşorul îi zise radiind: – Hopa...sus! Aşa,draga bunicului..., iar mâna lui o alinta cu drag. – Bunicule..., bunicule! – Da draga mea, ce este? – Bunicule câţi fulgi au nins între noi?...Putem să îi adunăm şi să facem un îngeraş de zăpadă? – Ohoo...au nins destui iubita mea..., au nins destui! Şi ştiu că pot să îţi fac nişte aripi din fulgi..., să culeg nişte steluţe vesele să ţi le pun în privirea asta jucăuşă şi să cer frumoasei noastre regine elfe să îţi lase pentru mine o clipă de nemurire în sufleţel... – Dar, bunicule...de ce o clipă doar? Eu vreau toată nemurirea pentru tine şi bunica...doar sunt elf şi pot să vi-o dau pe toată!...şi ochii fetiţei se umplură de lacrimi la gândul că universul ei va putea dispărea într-o zi... – Pentru că aşa îmi doresc...să trăiesc prin tine şi prin aceea clipă...mereu! Vreau să îmi porţi clipa în fiecare zi cu tine, să o zâmbeşti..., să o dăruieşti...să o faci să trăiască frumos prin tine iubita mea... Dacă aş trăi veşnic...aş fi ca o piatră după un timp...Aş aştepta doar să...fiu şi eu orice altceva ca să pot să mor... Fetiţa îi puse mâinile pe gură...să nu îl mai audă vorbind de moarte... – Bunicule..., dar dacă ea...clipa aia nu va vrea să fie cu mine? Dacă va vrea să plece? – Nu va vrea atâta timp cât o să o pui adânc, adânc în suflet şi ai să îţi aminteşti de ea cu drag.... Dar, hai să privim cerul şi fulgii..., vrei? – Da! Da!...răspunse fetiţa sorbindu-l din ochii. – Ehhh...voi doi...iarăşi cu poveştile voastre..., se auzi bunica murmurând încet şi înnecat. Eu şi bunicul am început să râdem...Ştiam amândoi că bunica plângea din orice...Mi-am întins mâinile către ea luându-i obrajii în pălmi şi sărutând-o cu drag...Cât de dor mi-e să mai pot să fac la fel...! Cât de dor îmi este de murmurul bunicii în zilele de iarnă şi de poveştile magice ale bunicului. Cerul este alburiu şi strălucitor..., iar zăpada se aşterne frumos în curte....Amintirile ţâşnesc din lacrimile mele mari şi deşi nu ştiu nici acum câţi fulgi au nins între mine şi bunicul...ştiu că singurii îngeri care există din clipe eterne sunt ei...bunicii mei...cu vorbe calde şi poveţe înţelepte... Curtea e acolo...casa este goală..., iar ceea ce găsesc mereu în locul copilăriei mele sunt...clipele şi murmure slabe şi stinse din trecut...: „-Trei păstori se întâlniră... Trei păstori se întâlniră...Raza soarelui....Floarea soarelui”...

"Mamă... întinde încă o dată te rog mâna ta caldă şi ţine-mi sufletul pe palma ta magică unde toate durerile se risipesc, iar lacrimile învaţă să danseze sarabande de fericire transformându-se în flori... Mamă... lasă-mă încă o dată te rog să îmi aşez fruntea obosită pe genunchii tăi, iar tu ... cântă-mi mama mea dragă şi zâmbeşte-mi ca să ştiu urca din nou către soare... Mamă... lasă-mă încă o dată te rog să urlu cât poate sufletul meu de tare ca să pot să mă mai nasc încă o dată din vorba ta blândă şi sărutul tău sfânt... Mamă... lasă-mă pentru tot restul vieţii să cred că eşti îngerul care niciodată nu va ştii decât...să rămână!!! "

Ti-ai inchis Doamne poarta in spatel caruia nu pot ajunge si mi-ai luat cel mai sfant om, cea mai draga bunica sa o faci Inger... Doamne!!! Daca tot nu mai pot sa o vad decat in vis si sa o sarut cu ultima lacrima ascunsa in colt de suflet te rog doar atata ai grija de ea cea mai buna si nobila femeie ce m-a crescut pe palme de suflet si m-a hranit de la sanul iubirii neconditionate ridicandu-ma mereu deasupra fericiriii si zambetului ei! Doamne... inainte de a termina versul pe care il urla in durere sufletul meu te rog... sa nu o lasi sa ma uite niciodata ca sa ma recunoasca cand va fi sa ma tina din nou la pieptul ei bland si cald de mama a copilariei mele!!!

mi-a inghetat surasul as vrea sa urlu sau sa strig, ...dar sufletul tace tace de drag de tine ca sa nu te dor cu lacrimile mele, dar tare imi vine sa plang draga mea sa-mi arunc iubirea ca un bumerang sa te atinga o clipa sa pot sa te sarut mi-a inghetat pentru o clipa speranta, dar mi-am dat seama ca daca ea moare eu nu sunt nimic in lumea asta plina de tornade doar tu esti cerul meu mereu senin, iar fara tine eu nu vreau sa fiu