se aude sfâşietor clopotul bisericii cum bate crud inchizând dreptul la zâmbet dar moşneagul din colţ îmbrăcat în zdrenţe a spus că: "bate anunţând ocupat în inima ta" iar eu mi-am amintit că nu te-am visat încă înger drag, iar tu vei deschide uşa şi vei striga: "am ceva de spus în apărarea noastră ne iubim şi nu ne-am visat visul nu ni s-a lăsat dreptul la noi, iar noi, ne aparţinem ea e mireasa pierdută şi găsită în sufletul meu adânc pusă acolo dinaintea lumii şi înaintea sfârşitului"

TROTUARE în piaţa cu trotuare fericite dalele devin plante se văd umbrele înlănţuite ale zidurilor gotice ciuruite de neliniştea clopotelor în spatele lor mă zbat în arborele întunecos pe crucea lui să-mi vindeci rănile neîmblînzite ale destinului te scuturi de frunze să-mi faci pat. caietul nopţilor păstrează cu sfintenile întîlnirea noastră tainică nu bate toba precum ploaia luna cade peste tîrgul scăldat de lumina licuricilor şi vaietul greierilor.

Pentru la NOAPTE !!!...va visez....DRAGOSTE !!!Pe TINE si pe BUNA TA!!

CARARI copacii îmbătrânesc cu degetele înfipte-n cer şi geruri le-apasă umerii carnea, altădată strânsă-n cercuri se scutură odată cu frunzele şi cântă frumuseţea secantelor cuiburile rătăcesc prin crengi iar securi ruginesc în coaja nespartă sângele pământului scris în praful cu miros de pâine nouă se călătoreşte odată cu norii. bătrânii cu pleoape uscate coji în cercuri de timp cern cărări pe trepte de cer timpul se lasă-n genunchi oftează adânc iar clipa se-nchide-n grăunte rătăcind vama clepsidrei.

...

VA IUBESTE ....MAMI TAU !!!!...pe TINE...MINUNE....si pe BUNI a TA!

Fetita isi pierdu privirea undeva departe...in amintirea ei se puteau auzi glasuri dragi si pierdute din trecut: -Draga bunicului...vezi cum ninge? Desi tin foarte putin...fulgii sunt vesnici, pentru ca fiecare ninsoare e unica, la fel ca si noi, iar fata bunicului stralucea de drag. -Dar bunicule, mie imi vine mereu sa plang cand mi se topesc fulgii pe palma...uneori ma urasc pentru ca sunt atat de calda...si urasc soarele care straluceste si topeste zapada, spuse trista fetita cuibarindu-si chipul rosu in pulovarul gros de lana al bunicului care ofta sarutand-o pe frunte. -Draga mea...nimeni nu este pregatit niciodata sa piarda ceva sau pe cineva drag...mereu suferim cand se intampla asta...chiar daca despartirea este pentru o clipa, pentru un an sau pentru totdeauna...atunci cand iubim ceva sau pe cineva...suferim sa ne despartim, suferim sa nu il mai putem vedea, simti, auzi..., dar fiecare intamplare are un rost anume, iar ceea ce ne ramane este de nepretuit. -Dar bunicule, dupa ce fulgul dispare...ce ne mai ramane? -Ne ramane amintirea lui...,viata lui scurta, dar magica..frumusetea lui inainte de a se topi... Cum ar fi fost draga mea daca fulgul ar fi ramas vesnic sau ar fi disparut la mijlocul caderii lui? -Pai..., nu cred ca mi-ar place sa fie vesnic iarna...imi place si vara, spuse fetita zambind la amintirea cireselor si a ierbii, a randunicilor care isi faceau cuib la stresina casei. -Ai vazut? Fiecare lucru si fiecare om are un drum pe care trebuie sa il strabata, chiar daca la capatul lui trebuie sa se desparta de multe fiinte si locuri dragi...daca ar fi vesnic, nu ar mai fi atat de frumos...ar deveni doar un bagaj enorm si greu asemeni unei pietre..., spuse bunicul in timp ce fetita se ridica si alerga afara sa prinda fulgii pe buze si in palme razand vesela. -Bunicule...iubesc fulgii si ma bucur ca la anul va ninge iarasi, iar cei de acuma vor trai in sufletul meu mereu,...mereu,...ca si tine bunicule...ca si tine...! Fetita de odinioara isi sterge lacrimile de dor si drag...e mare acuma, fulgii cad in continuare...doar bunicul nu mai este cu ea... Au ramas acolo pe prispa casei lui doar amintirile...amintirea lui... Amintire pe care o va purta mereu cu ea si pe care nimeni, niciodata nu o va putea face sa fie mai putin vie...nu va putea sa i-o ia...acea amintire care pe masura ce timpul trece este mai pretioasa... Amintirea unui batran schiop in urma razboiului care mereu o astepta in prispa casei pe un scaunel mic si verde, scorojit de vreme si timp...,amintirea povestilor si pildelor lui frumoase pe care i le spunea in timp ce o adormea pe bratele lui incercate de ani si viata...,amintirea tigarilor Marasesti din pulovarul bunicului...,a cataractei lui de pe ochiul stang...,a rasului lui gros si frumos...care si acuma il mai aude...a bratelor lui calde si primitoare...aceasta amintire va fi mereu vie si nepretuita. Tanara zambi si incepand sa rada cu lacrimi in privire alerga afara sa prinda din nou fulgii pe buze si in palme... -Vezi bunicule ce frumos ninge?...intreba ea privind Cerul... De undeva din amintire bunicul ii raspunse fericit si tusind de la tigari: -Da, draga bunicului...frumos mai ninge afara..., dar tu vei fi cea mai frumoasa iarna a mea...si te voi astepta mereu sa ma ningi cu sufletul tau frumos... ............................................................ Cel mai frumos cadou pe care ni-l face viata sunt oamenii de langa noi...! Oamenii care ne iubesc, oamenii care ne formeaza si oamenii pe care ii intanim in timpul vietii si ne ating sufletul intr-un fel sau altul!

bună dimineaţa bunică - îţi sărut mâna adânc să-ţi simt venele bătrâne am curs prin fiecare picătură de sânge din tine - atât m-ai iubit bună dimineaţa bunicule - te îmbrăţişez până la oase să îţi alin durerea cu care mă simţeai de fiecare dată când julită fugeam la tine bine că nu mai eşti bunicule să mă vezi - sau poate dacă erai... însă...uneori am trupul şi sufletul julit până la sângele bunicii să vă mai zic de pe-acasă - din satul cu mulţi pomi şi câmpii verzi soarele e sus demult în capătul grădinii - nagâţii se aud ţipând pe baltă şi spicul e auriu a mai crescut iarba în curte - nu mai e nimeni să ascută coasa şi nimeni să o taie o ciugulesc amintirile şi eu - când mă aplec şi o rup încet aşa cum m-aţi învăţat bunică...nucul matale e mare - umbreşte mai mult decât trebuie, dar nu mai sunt cozonacii... cuptorul se dărâmă încet - nu mai sunt mâinile care să-l lipească cu grijă ca pe un prunc bunicule...ţi-e mărul bătrân - dar flori albe-roz tot mai dă câte una...să mi le pun eu în păr a, da! uitam să vă zic la capătul crucii - mi-e dor de leagănul în care m-aţi legănat unde l-aţi pus dragii mei? - în curând am de pus în el o altă fată - strănepoata voastră mlădiţa mea ce-mi curge prin fiecare por până la zâmbetul cel mai curat am să-i cânt cântările voastre şi am să o leagăn - să învăţ şi eu să fiu venă şi oase rândunicile bunică...mai sunt încă la streşina casei - casa nu mai este decât jumătate acum mai adiaţi-mi o dată frunzele de cireş peste frunte - să pot să plec

Ochii ei se deschideau încet, în timp ce focul ardea liniştit în cameră, iar glasul lin şi drag al bunicii murmura un colind...: „-Trei păstori se întâlniră... Trei păstori se întâlniră...Raza soarelui....Floarea soarelui”... Fetiţa zâmbi şi se ridică în coate de sub plapuma mare şi se aşeză pe marginea patului larg şi încăpător. Era cald..., iar pe fereastră se puteau zări fulgii mari şi albi dansând în sarabande nebune. Începu să se legene încet dansând în vârful degetelor şi râzând în timp ce bunica îi ţinea isonul ajutând-o să se învârtă pe sub mână. Din odăiţa de alături se auzi tuşitul sec şi înnecat al bunicului..., iar fetiţa dându-i bunicii un sărut plin de dragoste şi căldură se aruncă în patul bunicului. Acesta o luă în braţele lui bătrâne, dar încă vânjoase şi sărutându-i ochii şi căpşorul îi zise radiind: – Hopa...sus! Aşa,draga bunicului..., iar mâna lui o alinta cu drag. – Bunicule..., bunicule! – Da draga mea, ce este? – Bunicule câţi fulgi au nins între noi?...Putem să îi adunăm şi să facem un îngeraş de zăpadă? – Ohoo...au nins destui iubita mea..., au nins destui! Şi ştiu că pot să îţi fac nişte aripi din fulgi..., să culeg nişte steluţe vesele să ţi le pun în privirea asta jucăuşă şi să cer frumoasei noastre regine elfe să îţi lase pentru mine o clipă de nemurire în sufleţel... – Dar, bunicule...de ce o clipă doar? Eu vreau toată nemurirea pentru tine şi bunica...doar sunt elf şi pot să vi-o dau pe toată!...şi ochii fetiţei se umplură de lacrimi la gândul că universul ei va putea dispărea într-o zi... – Pentru că aşa îmi doresc...să trăiesc prin tine şi prin aceea clipă...mereu! Vreau să îmi porţi clipa în fiecare zi cu tine, să o zâmbeşti..., să o dăruieşti...să o faci să trăiască frumos prin tine iubita mea... Dacă aş trăi veşnic...aş fi ca o piatră după un timp...Aş aştepta doar să...fiu şi eu orice altceva ca să pot să mor... Fetiţa îi puse mâinile pe gură...să nu îl mai audă vorbind de moarte... – Bunicule..., dar dacă ea...clipa aia nu va vrea să fie cu mine? Dacă va vrea să plece? – Nu va vrea atâta timp cât o să o pui adânc, adânc în suflet şi ai să îţi aminteşti de ea cu drag.... Dar, hai să privim cerul şi fulgii..., vrei? – Da! Da!...răspunse fetiţa sorbindu-l din ochii. – Ehhh...voi doi...iarăşi cu poveştile voastre..., se auzi bunica murmurând încet şi înnecat. Eu şi bunicul am început să râdem...Ştiam amândoi că bunica plângea din orice...Mi-am întins mâinile către ea luându-i obrajii în pălmi şi sărutând-o cu drag...Cât de dor mi-e să mai pot să fac la fel...! Cât de dor îmi este de murmurul bunicii în zilele de iarnă şi de poveştile magice ale bunicului. Cerul este alburiu şi strălucitor..., iar zăpada se aşterne frumos în curte....Amintirile ţâşnesc din lacrimile mele mari şi deşi nu ştiu nici acum câţi fulgi au nins între mine şi bunicul...ştiu că singurii îngeri care există din clipe eterne sunt ei...bunicii mei...cu vorbe calde şi poveţe înţelepte... Curtea e acolo...casa este goală..., iar ceea ce găsesc mereu în locul copilăriei mele sunt...clipele şi murmure slabe şi stinse din trecut...: „-Trei păstori se întâlniră... Trei păstori se întâlniră...Raza soarelui....Floarea soarelui”...

"Ti-ai inchis Doamne poarta in spatel caruia nu pot ajunge si mi-ai luat cel mai sfant om, cea mai draga bunica sa o faci Inger... Doamne!!! Daca tot nu mai pot sa o vad decat in vis si sa o sarut cu ultima lacrima ascunsa in colt de suflet te rog doar atata ai grija de ea cea mai buna si nobila femeie ce m-a crescut pe palme de suflet si m-a hranit de la sanul iubirii neconditionate ridicandu-ma mereu deasupra fericiriii si zambetului ei! Doamne... inainte de a termina versul pe care il urla in durere sufletul meu te rog... sa nu o lasi sa ma uite niciodata ca sa ma recunoasca cand va fi sa ma tina din nou la pieptul ei bland si cald de mama a copilariei mele!!! "