,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

Femeia îşi luă fetiţa de mână şi coborî din tren cu lacrimi în ochii. Bagajele mari o trăgeau în jos cu brutalitate. Trupul firav i se încovoia de durere, de gânduri şi de greu. Copila sărută cu dragoste obrajii mamei luându-i lacrimile pe buzele ei micuţe si roşii precum căpşunii. -Nu mai plânge mami,...nu mai plânge..., într-o zi o să te iubească şi pe tine cineva aşa cum te iubesc eu mami, iar mânuţele ei încercau disperate să o mângâie în speranţa că durerea mamei va trece, dar nu trecea... Femeia izbucni în lacrimi. Se aşeză pe o bancă de pe peronul aproape gol ţinându-şi chipul în palmele tinere şi frumoase Trupul ei obosit se scutura de plâns. Mai mult de atât nu putea să ducă. Vroia măcar dreptul ei la plâns. La plâns sincer şi din tot sufletul. O durea însă copila ei, dar...poate mai târziu va înţelege. Copila ofta adânc..."mai bine o las să plângă poate îi trece aşa" gândi ea, în timp ce se plimba ţopăind în jurul băncii, muşcând cu poftă dintr-o ciocolată cu lapte. Cu ochii pierduţi peste liniile ferate urmărind alte trenuri care veneau şi plecau din gară, privirea fetiţei căzu asupra unui băiat ce stătea pe o bancă din apropiere. El o privea aproape fixând-o în timp ce picioarele lui se balanganeau in sus si in jos, iar ochisorii lui negri si frumosi straluceau ca doua luminite. Simţindu-se privit işi opri brusc picioarele din joc şi se ridică. Fetiţa roşii şi fără să vrea începu să zâmbească. Se apropie de el şi fără să spună nimic îi întinse o jumătate din ciocolata ei. Înainte să apuce să vorbească ceva cu el sau să îl întrebe cum îl cheamă mama ei o luă de mânuţă şi o grăbi spre tren. -Haide, vino draga mea...o să pierdem trenul! -Da, mamă, răspunse trist fetiţa...vin, iar capul ei se întoarse spre băieţelul care muşca trist din ciocolată şi îi făcea cu mâna. Revenindu-şi parcă puţin din supărare zâmbi din nou şi flutură şi ea cu mâna spre el...zâmbeau amândoi. Urcară în tren, iar gara se pierdea undeva departe...şuieratul prelung şi cântecul de ducă al trenului le adormi una în braţele celeilalte...visele îşi făcură apariţia şi...clipele treceau.

-Off, Doamne greu mai ajunge trenul, se tânguia pe banca gării femeia, în timp ce ochii ei scrutau departe...de parcă ar fi vrut să îşi arunce privirea în faţă şi apoi să o aducă înapoi cu imaginea ce parcă stătea pe loc. Zâmbind, un bărbat se aşeză lângă ea cerându-şi voie politicos: -Se poate să mă aşez lângă dvs.? -Sigur că da, răspunse femeia zâmbind aproape copilăreşte. -V-am văzut aşa de nerăbdătoare şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Ştiu cum este cu aşteptările acestea...şi eu îmi aştept aproape săptămânal fata şi tot am emoţii. Parcă mereu întârzie trenurile astea! -Da! exclamă femeia uimită că acesta îi lua de pe buze fiecare cuvânt. Începură să discute...în timp ce undeva într-o gară apropiată un alt tren se opri şuierând şi scârţâind prelung. Dintr-un vagon coborî o tânără încărcată de bagaje şi lacrimi...care se opri puţin pe o bancă de pe peron înainte să urce în alt tren. Îşi şterse lacrimile pe furiş şi oftă prelung în timp ce scoase din buzunar o ciocolată cu lapte din care începu să muşte gânditoare. Ochii ei mari şi căprui erau trişti..., lacrimile îi jucau în privire asemeni unor oglinzi micuţe şi strălucitoare şi se simţi dintr-o dată ca un ultim naufragiat a unei bărci demult scufundate. Părea a fi singura supravieţuitoare din lupta cu viaţa şi cu tristeţea...totul se năruise în jurul ei asemeni unui castel de nisip...rămase doar ea...şi parcă nu vroia să se bucure...nu putea. În timp ce gândurile ei se pierdeau departe...şi i se jucau prin amintiri asemeni unor copii, un bărbat tânăr se opri brusc în faţa ei. Ea îşi ridică ochii spre spre el şi îl privi la început întrebătoare apoi adânc...ca şi când ar fi încercat să şi-l aducă aminte de undeva, dar nu ştia de unde. Simţea doar că îl cunoaşte...parcă îi ştia şi parfumul...şi mireasma cafelei de dimineaţă pe care o bea acesta. Zâmbi..."off mă simt de parcă aş fi un spărgător de bun simţ...cum pot să gândesc astfel?...de unde să îl cunosc eu pe el...şi ce îs cu gândurile astea?"..., dar nu se putea abţine..apoi...ochii ei se deschiseră largi de uimire şi bucurie şi se ridică brusc în picioare în timp ce mâna începu să îi tremure uşor. Acesta zâmbi şi îi întinse o jumătate dintr-o hârtie veche de ciocolată. -Se pare că este aceeiaşi ciocolată..., spuse el oarecum emoţionat, oarecum bucuros, dar parcă speriat la gândul că şi de data aceasta fetiţa care în urmă cu mulţi ani îşi împărţise cu el ciocolata se va sui într-un tren şi va fugi fără ca el să afle vreodată cum o cheamă. Privirea lor se întâlni, iar ochii li se umplură de lacrimi...în timp ce din cer fulgii mari începură să cadă peste ei...departe trenurile se pierdeau în şuierături şi cântece de ducă...doar ei se pierdeau unul în ochii celuilalt ca şi când ar fi încercat să recupereze timpul şi clipele pierdute. Ea se apropie de el şi rupse din nou ciocolata...din ochii lui se prelingeau lacrimi...lacrimi libere fără teama de a fi luate în râs...lacrimi de fericire. Tânăra se ridică pe vârfuri şi tremurând de emoţie îi luă lacrimile pe buzele ei roşii ca şi căpşunii...lacrimi de aşteptare pe buze pline de drag şi dor... Trenul se opri în gară..., iar ea se întristă...Brusc îşi aminti că era doar în trecere..peronul era singurul care rămânea mereu...şi două suflete..., dar el o luă cald de mână şi sărutând-o cald pe frunte o întrebă: -Nu urcăm draga mea? Avem acelaşi tren...şi sunt sigur că avem şi aceeiaşi călătorie de făcut în viaţă...ce spui...urcăm împreună în tren sau îl aşteptăm din nou pe următorul? Lacrimile şi zâmbetul care se amestecau pe chipul ei o făceau frumoasă, iar el zâmbi ajutând-o să urce scările. Urcară în tren, iar gara se pierdea undeva departe...şuieratul prelung şi cântecul de ducă al trenului îi adormi unul în braţele celuilalt...visele îşi făcură apariţia şi...clipele treceau.

Într-o gară...pe un peron o femeie şi un bărbat stăteau îmbrăţişaţi în timp ce ea bombănea copilaros: -Off, Doamne că greu mai ajunge trenul, se tânguia femeia, în timp ce ochii ei scrutau departe...de parcă ar fi vrut să îşi arunce privirea în faţă şi apoi să o aducă înapoi cu mai multe informaţii...la fel cum o făcuse în urmă cu mulţi ani. - Draga mea...şi buzele lui atinseră fruntea ei ridată...ştiu cum este cu aşteptările acestea...şi eu îmi aştept aproape săptămânal nepoata şi tot am emoţii. Parcă mereu întârzie trenurile astea! Femeia începu să râdă şi îl înghionti: -Da, aşa ne-am cunoscut acuma mulţi ani..pe acest peron...aşteptând acelaşi tren...Nu aş fi crezut niciodată că aşteptarea poate aduce cu ea atâta fericire şi iubire, dar mă bucur că am aşteptat împreună. El o strânse la piept, iar trenul apăru în depărtare, apoi se apropie încetinind scârţâit şi şuierător pe lângă ei. De la uşa unui vagon o fetiţă le flutura fericită şi entuziasmată mânuţa, în timp ce un bărbat o ţinea protector de cealaltă mânuţă să nu cadă. În jurul lui două mânuţe stăteau încolăcite..., iar ochii soţiei lui privea pe lângă umărul lui. Ochii lui sclipiră de fericire, o sărută pe frunte cu aceeiaşi emoţie copilărească şi zâmbind ochii lor se întâlniră. Trenul se opri şi fetiţa strigă veselă: -Bunico! Bunicule! -Augusta! se auziră înapoi glasurile emoţionate ale acestora în timp ce fetiţa se arunca în braţele lor. Offf, dar mare te-ai mai făcut de când nu te-am văzut...exclamară ei în timp ce fetiţa le mângâia obrajii. -Dar unde or fi iarăşi ai tăi, întreabă zâmbind bunicul? Nu departe de ei spre emoţia lor părinţii Augustei se opriră îmbrăţişaţi un moment pe peron pentru a lăsa fulgii să le cadă pe faţă, buzele lor se căutau în acelaşi sărut cald şi plin de iubire, iar ochii le străluceau de fericire.

DRAGOSTEA MEA !....am vrut sa-ti schimb poza " Cristiana Trista"....dar...astazi l-am inmormantat si pe Otata al TAU....si stiu sigur ca inca esti trista....dar sper...ca acum cei doi Bunici ai TAI....sunt alaturi de TINE....Mama mea si Tatal lui tati tau...vor avea grija de TINE...si TU de EI......TE IUBESC !! COPILUL MEU SCUMP!!!!!

Ochii ei se deschideau încet, în timp ce focul ardea liniştit în cameră, iar glasul lin şi drag al bunicii murmura un colind...: „-Trei păstori se întâlniră... Trei păstori se întâlniră...Raza soarelui....Floarea soarelui”... Fetiţa zâmbi şi se ridică în coate de sub plapuma mare şi se aşeză pe marginea patului larg şi încăpător. Era cald..., iar pe fereastră se puteau zări fulgii mari şi albi dansând în sarabande nebune. Începu să se legene încet dansând în vârful degetelor şi râzând în timp ce bunica îi ţinea isonul ajutând-o să se învârtă pe sub mână. Din odăiţa de alături se auzi tuşitul sec şi înnecat al bunicului..., iar fetiţa dându-i bunicii un sărut plin de dragoste şi căldură se aruncă în patul bunicului. Acesta o luă în braţele lui bătrâne, dar încă vânjoase şi sărutându-i ochii şi căpşorul îi zise radiind: – Hopa...sus! Aşa,draga bunicului..., iar mâna lui o alinta cu drag. – Bunicule..., bunicule! – Da draga mea, ce este? – Bunicule câţi fulgi au nins între noi?...Putem să îi adunăm şi să facem un îngeraş de zăpadă? – Ohoo...au nins destui iubita mea..., au nins destui! Şi ştiu că pot să îţi fac nişte aripi din fulgi..., să culeg nişte steluţe vesele să ţi le pun în privirea asta jucăuşă şi să cer frumoasei noastre regine elfe să îţi lase pentru mine o clipă de nemurire în sufleţel... – Dar, bunicule...de ce o clipă doar? Eu vreau toată nemurirea pentru tine şi bunica...doar sunt elf şi pot să vi-o dau pe toată!...şi ochii fetiţei se umplură de lacrimi la gândul că universul ei va putea dispărea într-o zi... – Pentru că aşa îmi doresc...să trăiesc prin tine şi prin aceea clipă...mereu! Vreau să îmi porţi clipa în fiecare zi cu tine, să o zâmbeşti..., să o dăruieşti...să o faci să trăiască frumos prin tine iubita mea... Dacă aş trăi veşnic...aş fi ca o piatră după un timp...Aş aştepta doar să...fiu şi eu orice altceva ca să pot să mor... Fetiţa îi puse mâinile pe gură...să nu îl mai audă vorbind de moarte... – Bunicule..., dar dacă ea...clipa aia nu va vrea să fie cu mine? Dacă va vrea să plece? – Nu va vrea atâta timp cât o să o pui adânc, adânc în suflet şi ai să îţi aminteşti de ea cu drag.... Dar, hai să privim cerul şi fulgii..., vrei? – Da! Da!...răspunse fetiţa sorbindu-l din ochii. – Ehhh...voi doi...iarăşi cu poveştile voastre..., se auzi bunica murmurând încet şi înnecat. Eu şi bunicul am început să râdem...Ştiam amândoi că bunica plângea din orice...Mi-am întins mâinile către ea luându-i obrajii în pălmi şi sărutând-o cu drag...Cât de dor mi-e să mai pot să fac la fel...! Cât de dor îmi este de murmurul bunicii în zilele de iarnă şi de poveştile magice ale bunicului. Cerul este alburiu şi strălucitor..., iar zăpada se aşterne frumos în curte....Amintirile ţâşnesc din lacrimile mele mari şi deşi nu ştiu nici acum câţi fulgi au nins între mine şi bunicul...ştiu că singurii îngeri care există din clipe eterne sunt ei...bunicii mei...cu vorbe calde şi poveţe înţelepte... Curtea e acolo...casa este goală..., iar ceea ce găsesc mereu în locul copilăriei mele sunt...clipele şi murmure slabe şi stinse din trecut...: „-Trei păstori se întâlniră... Trei păstori se întâlniră...Raza soarelui....Floarea soarelui”...

Mamă... întinde încă o dată te rog mâna ta caldă şi ţine-mi sufletul pe palma ta magică unde toate durerile se risipesc, iar lacrimile învaţă să danseze sarabande de fericire transformându-se în flori... Mamă... lasă-mă încă o dată te rog să îmi aşez fruntea obosită pe genunchii tăi, iar tu ... cântă-mi mama mea dragă şi zâmbeşte-mi ca să ştiu urca din nou către soare... Mamă... lasă-mă încă o dată te rog să urlu cât poate sufletul meu de tare ca să pot să mă mai nasc încă o dată din vorba ta blândă şi sărutul tău sfânt... Mamă... lasă-mă pentru tot restul vieţii să cred că eşti îngerul care niciodată nu va ştii decât...să rămână!!!

a trecut noaptea, iar ziua ma apasa ca o ruina peste suflet as vrea sa fie noapte sa visez cu tine, cu mine, cu noi un vis plin de fericire si zambet unde mana mi te simte, iar ochii pot sa te vada si tampla stie exact unde poate sa se aseze pe umarul tau unde buzele te pot gusta iar mirosul ce ramane pe perina pare aievea a trecut noaptea... pacat, as incerca sa spun

a trecut noaptea, iar ziua ma apasa ca o ruina peste suflet as vrea sa fie noapte sa visez cu tine, cu mine, cu noi un vis plin de fericire si zambet unde mana mi te simte, iar ochii pot sa te vada si tampla stie exact unde poate sa se aseze pe umarul tau unde buzele te pot gusta iar mirosul ce ramane pe perina pare aievea a trecut noaptea... pacat, as incerca sa spun

pierduta pe strazi incerc sa regasesc picatura otravitoare ce-a ucis-o pe Julieta lui Shakespeare, dar nu gasesc decat trecatori, trecatori si atat! trecatori pierduti in monotonie si inabuseala de ipocrizie unde pasii lor suna ca niste ropote de animale serbede de viata si bucurie unde zumzetul agitatiei pare a fi scartaitul vechi al unui tramvai subred si neuns... ce fac eu aici... unde nu gasesc decat trecatori?