"vreme de iarnă - mă fulguieşti încet viaţă, iar eu zâmbind nu mă vreau mare stau în spatele ferestrei tale şi cu ochii mari îmi reamintesc copilăria e...albă asemeni unui bulgăre de zăpadă topit între clipe doar roua ochilor ne mai păstrează din când în când nu! copii nu au voie să moară! nici noi lor înveşmântaţi doar în oameni mari mergem mai departe azi...vreau să mă dezbrac în copil gol, alb, desculţ cu aripi de nea şi vreau să zâmbesc un zâmbet mare, larg fără regerete cum doar copii îl au! "

"Orice lucru neîncăput în cuvânt E un lucru câştigat Deunăzi am uitat cum să –i zic unei pietre Ea a rămas lângă mine fiind şi după ce-am trecut, ca un zid, ca o lovitură, ca un neînceput… Am o mulţime de arbori , de păsări, de zei Fără de nume, toţi ai mei Drept care rogu-te pe tine, oricine, Taci în pietrele drumului în arborii, în păsările şi-n zeii mei Taci în copilul născut deodată cu mine Fără straie, Fără nume, Făr’ de rău ori de bine Orice lucru neîncăput în cuvânt E un lucru câştigat"

ROGVAIV G.M. mă amestec cu umbra ta şi cu fiecare încheietură te zidesc pe dinăuntrul meu bucuria de a nu fi singură. hoinăresc prin fericire ca o pană roşie spre locul unde cerul săruta marea eliberat de naşterea iubirii într-o albă iertare.

"o să-ţi desenez o metaforă pe retină să-mi porţi dorul cu tine prin poemele luminii o să-ţi caligrafiez un o pe toate frunzele de dud pentru firele visului nostru de mătase o să-ţi scriu cu degetul pe ochiuri de apă cuvântul NOI din litere vălurite o să-ţi dau ocol cu privirea în formă de cerc o să-mi pun mănunchi de raze la încheietura mânii şi un opal pe deget o să te port într-un triunghi isoscel ca într-o inimă medalion la gâtul dulce înlănţuit o şi câte şi mai câte n-o să fac io când o să te işti în prag de lună plină la răsăritul luminii "

CANTECUL LEBEDEI G.M. în noaptea din mine am găsit cheia unei biserici întunericul s-a aprins pe pămînt cenuşa lui cade peste buzunare porumbeii îşi găsesc adăpost în buzele crăpate ale caselor alerg purtînd clopoţei că focul din cer e aproape. pămîntul din trupul meu se zbate precum cîntecul lebedei din prima zi. CU DRAG G.

mă plimb pe poteci în zig-zag, în răscruci, drept mă opresc uneori ghemuită în palme (nici nu ai gândi cum poate un om să încapă în palme) gândurile îmi zboară în sus, în jos, vertical, orizontal, cruciş, şubred, crud sunt singură nimeni! (nici nu ai gândi cum pot gândurile unui om să urce până la Dumnezeu, iar apoi să coboare până în genunchi când le pun jos în rugi) caut ce caut? pentru Dumnezeu ce tot caut? ce nu am şi aş putea avea? cuvântul? mi-e aici pitit după o lacrimă şchioapă iubirea? e toată a mea fără cuvinte - doar ea plinătatea? mi-e divină cu ochi mari şi frumoşi ce nu am şi aş putea avea? poate...spun poate... liniştea?! liniştea aceea rotundă fără ecou, fără crevase, doar rotundă şi plină? (nici nu ai gândi cum poate un om să încapă într-un bob micuţ de linişte) ........... printre gânduri îmi curgi încet în suflet eşti aici şi nu eşti nici măcar nu ştiu ce culoare au ochii tăi când îi sărută soarele ştiu doar cum zâmbeşti în versuri şi cum iubeşti printre rânduri te găsesc îmbrăţisând o idee de mine care pare demult a nu mai fi mi-s fericită uneori, iar alteori plâng tu nu ştii, iar dacă ai şti...ce ai face??? fără să vreau te-am zărit conturând o idee de fată zâmbind acum ştiu - cum se unesc rândurile între oameni

"pe cerul Vienei încep să apară stelele..." rând pe rând îngenuncheate-n gândul tău frumos - Lună de fată dansând în valsuri vieneze pe zidul gol - deschis ca şi un suflet - pe zidul gros şi ros de timp limbi de foc - secundele ne sfâşie tâmplele în două de la nord la sud şi ne trec nouă, prin noi purtându-ne soarelui ce încă somnoros ne aruncă o rază pe cerul Vienei încet se ridică soarele..., iar liniştea încă şopteşte dând norii încet la o parte cu cer albastru. ................. cu un zâmbet plin de drag şi prietenie,IUBITEI mele care mi-a încântat sufletul cu profunzimea ei uluitoare! "

peste mantia cenușie a orașului valuri de ceață care-l apasă scîrțîie din încheieturi îl dor umerii nu mai primește aer ici şi colo rădăcini ieșite din piatră case strivite de blocuri se agăță ca ciulinii de poală să respire verde printre lampadare miop un paznic de noapte ca o fantomă nervos când nu are țigări calcă apăsat în cadenţă de bocanci stâlciți aripile fluturilor au fost strivite şi-a rămas praful

FUM UD G.M.din pulberea vegetală se ajează o garoafă pe obrazul doamnei T acea roşeaţă învie balul dintr-o toamnă moartă apare şi tinereţea unui bătrînel adormit în cimitir. se revarsă muzica uscată în amintirile lor polcă,vals,mazurcă. creşte o iubire tînără în nebuloase aripi ale clipei lor cu virfurile-n cer se regăseşte cu ochii rupţi din acelaşi zbor prin fumul ud.

Încep să plâng şi mă ghemuiesc într-un colţ al nimicului...mi-e teamă! Pentru prima oară mi-e teamă să rămân captivă într-un loc în care nu există nimic...într-un loc în care nu există vise, decât somn adânc. Nu ştiu cât timp a trecut, dar ştiu că am încercat să mă sfărâm, să mă prăvălesc în gol, dar golul nu exista...dincolo de nimic nu era decât însuşi nimicul..., dar ce se aude? Năluciri de voci din nou, sau oameni prea grăbiţi în drumul lor să mă audă? Dar nu...aş putea jura că e mai degrabă un urlet de disperare, un ţipăt ascuţit de suflet rănit, o chemare înăbuşită de ploaia şi frigul de la capătul lumii. Oare mai e cineva în această prăpastie