"pustiu in cer. norii ma plang cu amintiri goale. o picatura de ploaie pare sa cada,dar nu pot sa o ating. mi s-a prelins incet, incet pe sufletul facut umbrela - de tine. nimic nu mi te uita- pasul tau tiptil ma leaga demult. poate uneori insa - uneori zic - te simt plangandu-ma pe gene asemeni unei umbre care tace - nici nu stiu de ai fost aievea. pustiu in cer. ingerii isi pling aripile dar eu mi-am desenat rasaritul cu varful sufletului si conturez cu amintirea de maine campuri cu iarba verde si flori roz pentru TINE!":(

..traiesc in atatea " lumi"...diferite....dar...cele mai multe dintre ele ..le traiesc cu TINE!!!!....nu astept sa inteleaga cineva...pentru ca este imposibil....stiu....TE IUBESC!...si TE SIMT...AICI....LANGA MINE!!!!

... doar atat mai putem pentru VOI...flori si dragoste memarginita...ganduri... si durere... durere care ne va zdrobi etern... durere...

"în ziua aceea ploua cu fluturi nu ştiu cum, m-ai prins de mână eram amândoi la marginea răsăritului dându-ne în leagăn pe o geană de lună şi gustând norii ca pe o vată de zahăr cerul ne trăgea cu ochiul zâmbind noi îi răspundeam râzându-i cu ochii mâna ta, căruntă de iubire mi-a alintat chipul şi mi-a rămas căuş sufletului (m-ai adus acasă - eram departe de mine) culegând pe pleoape atingerea ta, învăţ încă să aştept dimineţi cu miresme de bucurie întinzând palma, mai aştept adieri cu noi şi zboruri ştiu însă că soarele răsare de mai multe ori de când eşti tu, ploaia cade doar pentru a dansa eu desculţă de gânduri, din vise îmi mai cad încă ploi de fluturi pe care îi culeg pe gene (la marginea răsăritului, dându-ne în leagăn pe o geană de lună şi gustând norii ca pe o vată de zahăr, am gasit petala pereche - azi suntem o floare) ":(

"Vise ascunse. Între pereţii scorojiţi de lacrimi şi amintiri, chipuri vor să iasă asemeni unor fantome. Plang în spatele vopselelor zgârâind cu durerea. Urme de lacrimi pline de clipe. Lanţuri de timp le ţin în loc. Timpul trece în ierni. În urma lui se nasc flori de primăvară. Plouă alb-roz, liliachiu. Ne înfloresc paşii. paşi tineri. Sub tălpi goale, timpul plângea înflorind mut. O florăreasă împrăştia amintiri sub balconul privirilor din care se prelingeau pe pereţii bătrâni flori agăţătoare. Flori galbene, roşii, albe împrăştiau miresme. Din când în când se auzea glasul ei dulce: "Flori frumoase! Flori tinere! Flori pentru îndrăgostiţi!". Lumea treca pe lângă ea de parcă nici nu exista. Murise iubirea!? Existau doar paşii, graba şi golul. Îmi privesc palmele. mai am încă ploi în căuşul lor. Le întind porumbeilor palma stângă. Palma dreaptă o las să plouă peste trecători. Vise. Din cer cad îngeri, înveliţi în lacrimi. Ne lasă în căderea lor câte o aripă să învăţăm să zburăm. Oamenii zâmbesc. Sub paşi se aud trosnind aripi goale şi sparte. Plâng! Poate dacă nu vor să zboare măcar vor învăţa să umble. Nu ştiu! Privesc la pana pe care îngerii mi-au lăsat-o şi zbor într-o aripă. Cât de frumoşi sunt oamenii de aici! Sus nu se mai aud decât visele şi speranţele. În gândurile lor oamenii visează frumos. Visului şi zborului îi lipseşte ceva - cealaltă aripă. Oricât de sus sunt vreau lângă tine chiar dacă asta înseamnă doar să păşesc. Fâlfâit cald de suflet! Zâmbeşte. "E doar un vis, dar şi aşa...eu zbor prin tine! Tu eşti aripile mele! Întinde-mi aripile iubita mea! Ţi-a mai înflori o iasomie în păr!". Din dragoste mi-au crescut două aripi. Deschid ochii. Pereţii mei sunt plini de flori. Amintirile sunt libere de mine. Le chem doar uneori. Florăreasa mă strigă de la fereastră: "Vino! Pentru tine mai ninge cu liliac şi iasomie." În mâna ei buchetul radia a culoare şi muzică. Alerg afară. Iubirea nu murise!!! Îmi zâmbeşte larg deschizând braţele. Iarăşi sunt acasă!!!"G.M. cu tristete:(

....inca o zi...inca o noapte...FARA TINE!!!....DRAGOSTE!!!... MINUNEA MEA!

....Te Iubeste Mami Tau!!!!

"ma strecor incet intre privirile noastre imbratisate ochii au intins punti de mangaieri in mijlocul tacerii ma atingi cu degetele sufletului ravasindu-mi lumea in emotii cu aripi stravezii ma nasc la fiecare tresarire imbracata in rochie roz cu licurici scanteiez de drag inima si sufletul mi le modelez mana cu ea te mangai si tremur in timp ce ma transform toata intr-o imbratisare "G.M.

mi-e dor de copilărie, de lumea aceea cu ochii mari unde alergam desculţă prin curte, iar puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stele. puteam să jur că dacă le ating se transformă în zâne buclucaşe. mi-e dor să-l trag pe Rio de urechi şi de blană până striga bunica: "Da mai lasă câinele ăla în plata Domnului că s-o săturat şi el de tine cât îl scălţăneşti toată ziua!"! Rio era un câine frumos şi mare! îl iubeam din tot sufletul meu de copil. mi-a fost bun prieten. mi se părea că e cât un urs, dar eram eu mică şi slabă era jumătate ciobănesc românesc, jumătate ciobănesc caucazian şi nici măcar nu lătra. schelăia doar când îl chinuiam eu şi i se făcea blana arici când ţipa cineva la mine. ţin minte când a ţipat tata odată la mine că a smuls cuşca (nu se putea dezlega) şi aşa l-a fugărit în casă. deh...să se atingă cineva de micuţa lui stăpână? era umbra mea. când a murit...mult timp nu au mai existat umbre la fel de frumoase pe pământ. şi acum îl desenez în vise din nori albi şi îl pun pe cerul copilăriei mele...să mă mai vegheze de oamenii mari. copilăria mea a fost plină de iarbă verde şi maci roşii, de lanuri de grâu galben şi baloţi de paie din care ne făceam case înalte, de valea de la capătul grădinii unde ne scăldam şi pescuiam , serile erau frumoase. ne adunam cu toţii în casă şi ne jucam cărţi, nu te supăra frate, piticot..., iar bunica ne pregătea masa. bunicul mereu ne veghea asemeni unei tăceri plină de strălucire şi căldură. când mă uitam la el...lumina, iar eu scoteam un zâmbet ştirb şi îi făceam mereu cu mâna. se scutura de drag de mine! da...mi-e dor de copilărie...de pomii din curte pe care îi cunoşteam pe de rost. toţi mi-au lăsat urme şi julituri, dar mai conta? important era să nu îi taie nimeni şi să ne urcăm prin ei să ajungem mai aproape de cer. ni se părea că de acolo suntem mai mari şi putem culege norii Smiley. uneori puteam, dar nu erau nori ci puf,...puf mare şi alb. acum copilăria mea nu mai are nici locul amintirii. casa e refăcută. cheia nu mai stă la locul unde o ascundea bunica. scaunul verde şi scorojit al bunicului demult a fost lemn de foc. mai este curtea. da! cât mai este curtea înseamnă că mai am voie să alerg desculţă prin iarbă şi să visez la zilele când îmi permiteam aproape orice, iar oamenii mari nu îmi tulburau lumea mea liniştită! Cu drag G.M.

DRAGOSTE!!!...am ajuns acasa....dupa un drum lung...ne-am oprit la TINE.....apoi aici...acasa...gandul si sufletul ne-a fost mereu la TINE!!!