 | 
"..Dimineaţa...este cel mai plăcut moment al zilei..., când totul este linişte şi culoare, când soarele uneori apare timid inundând cerul de lumină, împrejurimea tace şi pluteşte în vis..., iar în zilele de vară...ciripiturile păsărelelor îţi încântă auzul asemeni unei explozii de muzică divină...te încălzesc şi zâmbetul mereu apare...
...Dintre copacii din faţa casei se aude un ţipăt de şoim..., iar eu iubesc strigătul acela...nu aş vrea să dispară niciodată....este asemeni unei chemări la zbor şi visare, la libertate. Îl văd uneori ridicându-se spre cer cu aripile lui mari şi frumoase...plutind ca o adiere lină în cercuri, cercuri..., iar apoi îi urmăresc căderea...planează ca o săgeată sau ca o mângâiere... Îl iubesc pe griisor cum l-am denumit eu...şi sper să nu plece niciodată de aici...
...Iubesc dimineaţa când îmi pot savura cafeaua pe şezlongul din terasa..., departe de forfota zilei...de momentele în care oamenii grăbiţi către locurile de muncă uită să viseze..., să privească în jur, iar tot ceea ce există este nepăsarea şi problemele personale. Uneori am impresia că luăm toţi „pilula greşită din Matrix”..., cea care ne transformă în nişte roboţi fără suflet, fără voinţă, fără puterea de a mai spera, de a lupta..., de a întinde mâna către cei care au nevoie de ea..., iar alteori îmi doresc şi eu să simt gustul nepăsării...ca să-mi amintesc doar de zilele în care nu am făcut cunoştinţă cu doamna realitate...
...Printre frânturile de vis pe care mi le permit dimineaţa...îmi revin imagini..., cioburi sfâşietoare de glasuri demult pierdute..., ecouri ale unor fiinţe care fără a cere să se nască au "plecat" cu mult înainte de a ştii ce e viaţa...Crud! Crud..., dar asta m-a făcut să nu îmi doresc nici o clipă să fiu printre cei care mergând prin monotonia unei zile obişnuite uită să zâmbească...
...Îmi amintesc zilele în care timpul..., acest element important...îmi permitea să merg prin spitale ca şi voluntar...La început totul a fost asemeni unei pelicule dintr-un film mult prea greu de urmărit..din care aş fi vrut să tai bucăţi, bucăţi...să opresc clipele..., dar pe care durerea m-a obligat să-l las să ruleze. Printre paturi mari, albe şi miros de medicamente...stăteau copii uitaţi de zâmbet, uitaţi de viaţă...uneori mi se părea că erau uitaţi până şi de D-zeu...Ochii lor obosiţi împăştiau atâta putere de luptă şi înţelepciune încât uneori...aş fi vrut doar să mă prăbuşesc şi să plâng...pentru că le vroiam copilăria pe care nu au avut-o niciodată...
Le citeam ore întregi şi uneori eram tristă..., dar ei...zâmbeau, ... , zâmbeau larg şi senin.
„– ...zâmbeşte te rog..., mă rugau ei uneori în timp ce nodurile de plâns îmi stăteau în gât gata, gata să izbucnească... Zâmbeşte să ne amintim de tine aşa...citindu-ne poveşti frumoase şi zâmbind ca un înger...Crezi că după ce "plecam"...o să fim şi noi îngeri?...”.
...Cum poţi răspunde unor astfel de întrebări puse de copii care ştiau că poate azi, poate mâine vor pleca răpuşi de cele mai groaznice şi necruţătoare boli?...Dar, le zâmbeam şi mângâindu-i pe creştet, sărutându-le frunţile mici şi îmbătrânite de durere...încercam să le răspund...aşa cum credeam eu că ar fi dorit ei să li se răspundă...
„– Dacă o să fiţi îngeri?...Uuuu, cred că veţi fi cei mai frumoşi îngeri...O să aveţi aripi mari şi strălucitoare..., o să veniţi în fiecare seară la mine ca să vă citesc poveşti şi să vă spun noapte bună..., iar eu am să vă mulţumesc mereu pentru că existaţi...!”.
„– Dar, ?..Mama şi tata...oare or să ne cunoască? Cum ne pot recunoaşte ei dacă noi suntem "plecati"?”
„ – Hmmm! Cum să fiţi "plecati"? Ce vorbă mai este şi asta? O să fiţi îngeri plini de viaţă şi frumuseţe...Îngerii nu sunt morţi...ei sunt doar îngeri!...Sigur că vă vor recunoaşte...pentru că inima voastră bate la fel ca şi atunci când v-aţi născut şi le-aţi făcut cea mai mare bucurie...O să ştie de la prima privire că sunteţi copii lor...pentru că nu au uitat nici o clipă să vă iubească..., iar iubirea e ca un fir magic care leagă oamenii...”.
...Şi...aşa era! Iubirea leagă oamenii, iar durerea uneori la fel...Pierdeam în fiecare zi un suflet mic..., dar în inima mea le aud glasurile şi le văd zâmbetele şi acum...M-au învăţat să nu uit să zâmbesc oricât e de greu, mi-au dat lecţii de viaţă atunci când viaţa nu mai avea nimic în comun cu...viaţa...ci doar cu chinurile şi moartea... Am înţeles că în marea parte a zilei speranţa, optimismul şi zâmbetul pot fi cele mai importante...dacă nu pentru noi...pentru unii care în disperarea lor se agaţă de un fir de lumină..., de o privire caldă..., de zâmbet!!!
"Este ora 6:30...este timpul sa va treziţi"... mă trezeşte din amintiri alarma din cameră...Mă ridic încet şi intru în dormitorul unde este întreaga mea raţiune de a trăi...omul pe care îl iubesc... Mă aşez pe marginea patului şi privesc cel mai minunat tablou pe care viaţa l-a pictat vreodată... Pe perina albă şi moale...căpşorul acela minunat stă afundat şi liniştit, în timp ce una din mânuţe este mereu, mereu pe perina mea... Mă face fericită fiecare clipă în care îl văd inspirând şi respirând încet, fără griji...şi uneori aş vrea să fiu o moleculă de oxigen...să îi sărut fiecare colţ al fiinţei lui atât, atât de dragi mie...
Mă aplec uşor, îl mângâi cu dragoste şi recunoştinţă, îi mulţumesc în fiecare clipă lui Doamne-Doamne pentru că el este acolo..., apoi îl sărut încet... Zâmbeşte! Mereu faţa i se luminează, zâmbeşte şi luându-mi mâna o sărută zicându-mi adormit şi dulce:
„– Neaţa’ iubi meu drag!”...
„– Neaţa’ dragostea mea, îi răspund fericită!”.
Şi cum să nu fiu? Sunt! Sunt o femeie împlinită, fericită, indiferent prin câte amaruri şi greutăţi am trecut..., indiferent de cât de injustă şi nedreaptă a fost viaţa cu mine, cu noi...mereu mă simt fericită şi mulţumită. Sunt oameni la care cu siguranţă le-a fost şi mai greu, iar viaţa a fost şi mai nemiloasă cu ei! Sunt oameni care au uitat şi să se bucure de o zi nouă...deoarece pentru ei toate sunt sumbre şi la fel...
Din bucătărie se aude şuieratul ameţitor al expresorului de cafea...parcă mă azvârle într-o lume rece şi ameţitoare asemeni unui carusel stricat...ce uită să se mai oprească. Pare o secvenţă dintr-un film vechi şi ruginit de timp..., iar eu am obosit să-mi încreţesc fruntea sufletului...aş vrea să alerg desculţă prin flori, aş vrea să râd şi să fac coroniţe, aş vrea să stau sub florile de măr şi să mă simt într-un rai de culoare şi miresme.
Un scârtâit bolnav de tramvai se aude de afară, claxoane de-a dreptul înnebunitoare, gălăgie şi forfotă...
Oare aş mai putea măcar pentru câteva clipe să frâng timpul între ferestrele sufletului meu şi să visez?...Zâmbesc! Cred că sufăr într-adevăr de masochismul optimismului incurabil şi...visare..., dar îmi place! Măcar aşa, pentru câteva momente înainte de a ieşi din casă pentru a merge la servici...pot să evadez, să ug în lumea mea de basm...unde mi-am „născut” o căsuţă albă de lemn, cu verandă mare şi înconjurată de flori şi meri înfloriţi... Acolo îmi savurez ultimele înghiţituri de cafea...în grădina casei mele pe care o visez de atâta timp...şi tot acolo pot să plantez gardenii şi crini, arbuşti de liliac...Daaa! Off...parcă şi merişorul din faţa verandei a mai crescut de săptămâna trecută de când l-am plantat în visul meu...
„– Mmmm, trăiască minunea cafelei şi mireasma ei...Măcar atâta viciu să am şi eu...”
Mai am cincisprezece minute şi trebuie să plec către serviciu. Nu am să uit nici astăzi sandwich-ul pentru bătrânul care cerşeşte lângă staţia de autobus şi nici zâmbetul pentru nea Vasile...portarul care îmi va ura cu multă caldură „Bună dimineaţa”.
Niciodată nu am să înţeleg de unde atâta bunătate şi bunăvoinţă la el...şi mereu îl întreb: „Tot nu ai obosit să mă suporţi nea Vasile?...Ce îţi mai face familia?”, iar el, ca un om bun va răspunde la fel: „Nu am să obosesc niciodată de dvs...Cred că fiecare zi începe atât de frumos pentru că veniţi dvs. cu bunătate şi căldură...parcă înseninaţi ziua...şi niciodată nu uitaţi să întrebaţi de familia mea... Ei sunt bine şi sper că şi a dvs. să fie la fel!”.
...Zâmbesc şi...cum să nu o fac? Printre forfota zilei şi paşii grăbiţi întâlnesc în fiecare zi oameni..., oameni buni, oameni adevăraţi...şi mă bucur că deşi bombardaţi de probleme şi greutăţi oamenii nu uită să întindă mâna şi să dăruiască un zâmbet cald...!
...Nu am să uit niciodată în clipele libere să visez..., să sper..., să zâmbesc..., pentru că viaţa este prea scurtă ca să îmi permit să o pierd prin clipe de indiferenţă, de ură, de teamă..., e prea scurtă ca să vreau să uit de copiii şi bătrânii care au nevoie de ajutor..., e prea scurtă ca să nu îmi doresc în fiecare dimineaţă să mă bucur de un răsărit de soare, de chipul adormit al tatalui meu, de bucuria ţipătului pe care Griişor mi-l dăruieşte..., de mâna caldă a lui nea Vasile şi de...viaţă! "cu tristeTe G.M.  |
