Daca-n zeci si zeci de toamne, Zi senina n-am avut, O! atuncea spune-mi Doamne, Pentru ce m-am mai nascut? Ca sa plang doar in tacerea, Vieti-mi fara de noroc ? Nu mi-a stors oare durerea, Multe lacrime de foc ? Unii rad, si bucuriei, Isi dau sufletu-ncantat, Eu din cupa veseliei, Niciodata n-am gustat ! Triste-mi par in lume toate, Viata-mi e un negru chin, Sufletul meu nu mai poate, Nici sa planga cel putin… Sub o piatra solitara, Eu as sta mai fericit, Caci a zilelor povara, Sufletul mi-a obosit !!!

Etern imi e mirosul ce-l aveai....si melancolic sunau cuvintele ce mi le ziceai...sa fii cuminte...sa ma porti in gand...in fata ta in genunchi ma asez rugand....da-mi o speranta da-mi macar un semn...da-mi doar o sansa...si-ti jur ca am sa te chem... la pieptul meu usor sa te alint...de fericire in fata ta zambind...,plang si te sarut usor...si-ti jur iubire pana o fi sa mor.. Te rog nu ma parasi...!!!! caci fara tine,..mor si sufletelul meu, ar suferi de dor... Te rog sa-ti fie mila...!!! de un suflet ce te iubeste... de viata mea ce pe tine te doreste de visul meu ce vrea sa fie implinit...

Eu te am numai pe tine,in gindul si-n inima mea.eu te vreau numai pe tine,in toata viata mea.eu te vreau numai pe tine,sa fii mereu linga mine,eu te iubesc numai pe tine,ca inima mea te vrea doar pe tine.eu nu vreau alta iubire,decit pe cea de la tine,eu nu vreau alta privire,decit pe cea de la tine.eu nu vreau un alt zimbet,decit numai al tau,eu nu vreau un alt sarut,decit numai al tau.eu nu vreau alta mangaiere,decit numai pe-a ta,eu nu vreau alte vorbe,decit numai pe-a ta.eu te iubesc numai pe tine si te voi iubi mereu,te voi iubi mereu cu o iubire vesnica numai pe tine.

Pentru cei care cred ca "trece"...........doar invatam sa "ascundem" durerea........... ne"perfectionam".................................. O mamă tânără-ntr-un sat Al Indiei, trăia iubită De soţul ei şi fericită De multe câte i s-au dat. Statornică-i trecea viaţa, Cum trece-n farmec dimineaţa P-un câmp frumos şi plin de flori. Şi i-au dat zeii-ndurători Un copilaş, ca el să fie Cea mai înaltă bucurie În traiul ei de rău scutit. Dar într-o zi s-a-mbolnăvit Cel dezmierdat din mână-n mână, Şi s-a zbătut o săptămână Şi-a opta zi el a murit. Din lut era; s-a-ntors în lutul Creării noastre-a tuturor! Şi mama-şi blestema trecutul Şi se-ngrozea de viitor: Vedea întreaga ei viaţă Un câmp pustiu, prin care ea Cu multă plângere-şi ducea Durerea timpului de faţă. Şi cu copilul mort la piept, Aleargă nebunită mama Şi la picioarele lui Brama În templu ea se duce drept. Cuprinde gleznele măreţe A zeului cu patru feţe Şi-n hohot tânguios de plâns, Obrazul şi-l lipeşte strâns De piatra cea din veac cioplită. Tu, patimă nebiruită A dragostei, ce-o ai de noi, Părinte! de ne dai un bine De ce-l ceri iarăşi înapoi? O, lasă-mi viu copilul, Doamne! De ce m-alungi tu cu dureri Din ziua caldei primăveri În noaptea pustiitei toamne? Şi-atunci prin templul luminat Un sunet vâjâind scoboară, Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară Şi-n piatră Brama s-a mişcat: Femeie! Eu sunt mila milei, În stânga am lumina zilei Şi vorbele, în dreapta port Lumina gândului şi fapta Îmi voi deschide dară dreapta Ca să-ţi înviu copilul mort! Tu mergi şi cată pe pământ O casă-n care niciodată N-au fost dureri şi nici nu sânt, Şi-acolo pune jurământ Că ai să plângi viaţa toată; Că de lumină vei fugi, Fiind d-a pururi supărată, Că n-ai să râzi cât vei trăi Cel mort atunci va fi în viaţă! Şi cu nădejdea scrisă-n faţă Ea pleacă, şi din sat în sat Prin toate casele-a-ntrebat. Şi a găsit în casa ceea Că p-un fiu mort plângea femeia, Şi-ntr-altă casă plini de dor Copiii plâng pe mama lor, Şi un bărbat în casa asta Plângea că i-a murit nevasta. Şi nici o casă n-a găsit Fără dureri, un loc scutit. Şi s-a întors la templu mama, Nu-i nici o casă-n lume, Brama, Scutită de dureri şi-amar. Părinte-al vieţii, e-nzadar, D-aş alerga prin lumea toată O, lasă-mi viu copilul, tată! Şi ca un tunet depărtat, Prin templul sfânt s-a ridicat Un vuiet aspru de furtună Şi-un glas puternic: Eşti nebună Vreai întuneric? Dar să-mi spui, Poţi face-ntunecime plină, În locul unde nu-i lumină? Şi întuneric unde nu-i Tu faci lumină? Zile triste Fără plăceri tu cum le crezi? Şi de există alb, nu vezi Că negru-l face să existe? Aceasta tu nu o-nţelegi? Vrei pentru tine alte legi? Dar pentr-un om stricat la minte Nu schimbă zeii ce-au făcut Ce-a fost în veci ce au trecut, În veci va fi de-acu nainte, Şi cei vii de vor înceta Să râdă, blestămându-şi soartea, Cei morţi din groapă s-or scula Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea, Viaţa-i tot! Auzi cuvântul: Nebunii n-au nimic d-ajuns! Şi biata mamă n-a răspuns Plângând a-nmovilit pământul, Pe fiul ei l-a dat lui Iama. Şi-a plâns o zi întreagă mama, Mormântu-n braţe ea l-a strâns, Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns. Şi-a tresărit în zorii zilei Şi-o clipă s-a pierdut în vis: O mângâiere i-a trimis Din ceruri Brama, mila milei! Din lacrimile plânse-n zori A răsărit o albă floare, Şi peste noapte-a ei plânsoare S-a prefăcut în roşii flori. Erau frumseţile luminii Dar aveau spini, şi-atâta ce-i? Ea, biata, nu mai vede spinii Şi-adună flori, şi mâna ei Îi sângeră, dar nu o doare, Că pentru-un spin avea o floare Aşa e scris în cartea sfântă A legii legilor. D-atunci Răsar aceste flori pe lunci. Flăcaii-n poezii le cântă Şi le slăvesc d-atunci pe drept, Nevestele le pun la piept Şi fetele le pun în plete. Şi-n templul zeilor doi miri Împodobesc cu flori vestmântul Şi mame triste pe mormântul Copiilor pun trandafiri. De ei cine-şi ascunde faţa De teamă că de ghimpi sunt plini? Şi dacă viaţa are spini, De ce te plângi că-i rea viaţa? George Cosbuc