Privesc cu ochii minţii în trecut…
Sunt 32 de ani bătuţi pe muchie, de când un tânăr cu plete negre ca pana corbului m-a luat încrezător de mână, mi-a făcut cunoştinţă cu Kippling şi mi-a promis că alături de el voi cunoaşte raiul pe pământ. L-am crezut, urmându-l pe cărările întortochiate ale vieţii.
Atunci, la începuturi, într-o bună zi, m-a dus să mă supună unui test, dar nu ştia că Dumnezeu îmi hărăzise să întâlnesc exact în acel moment Zâna mea cea Bună, cea care mi-a însoţit toate clipele de bucurie şi necaz de atunci încoace.
Părea o femeie obişnuită, era modestă în măreţia duhului ei imperial, cu vorba caldă şi inţeleaptă, plină de umor, care nu ştia să dojenească, care avea întotdeauna un buzunar plin de bomboane şi celălalt plin cu multi pitici care o slujeau şi care, întodeauna, avea o imbratisare in plus…
Zâna mea Bună putea călători peste mări şi ţări, fiind lângă tine ori de câte ori aveai nevoie. Era o zână destoinică , dărâma orice obstacole.
Fiind zână bună, ea îi iubea pe toti, doar eu eram egoistă şi o numem numai a mea.
Oricine trăia lângă ea era fericit, fiindcă avea darul de a aduce bucurie în inimile tuturor, ştiind să-ţi ostoiască durerea, să-ţi insufle încredere în tine, să-ţi dea puterea să treci peste hopuri, chiar dacă sufletul i se încărca cu problemele tuturor.
Îţi făcea totdeauna loc să te cuibăreşti la căldura sufletului ei, să te simţi ocrotit şi puternic, să rămâi mereu copil.
Cu ea alături erai în stare să iei totul de la început.
Era Dascălul, Modelul, iar noi toţi discipolii ei.
Cu bagheta-i magică punea tuturor luminiţe în ochi.
Mă întrebam dacă era catedrală sau universitate casa lor… căci era izvor nesecat de lumină pentru suflete.
Ea, cu siguranţă, era om de lumină şi ne-a poleit pe toti!
Ieri, Dumnezeu a chemat Zâna Bună în cer să o ridice în rang şi să-i dea menire de înger.
Pe pământ şi în sufletele noastre, a început să plouă.
Jos, cu frunţile plecate, frângându-ne mîinile, am rămas goi pe dinăuntru, sărăciţi, toti o apă şi-un pământ, plângând ploaia neputinţei noastre .
Când, peste ani, Dumnezeu, în marea Sa bunătate,ne va mai domoli durerea, alături de cele trei steluţe lăsate moştenire , vom continua să plouăm, încet, răcoros, lacrimile unor amintiri veşnic vii…
şi o ţigară mereu imi va aminti de aroma de exceptie a celei care a fost Valeria Titiliuc, Zâna mea cea Bună.