Când pierdem pe cineva drag, suntem răvăşiţi. Întregul nostru Univers se răstoarnă, iar durerea este copleşitoare. Pentru că nu există durere mai mare decât despărţirea definitivă de cineva iubit. Suntem obligaţi să acceptăm că nu vom mai avea şansa să-l privim pe acel om, că nu-i vom mai putea vorbi, că nu-l vom mai putea asculta, că nu vom mai avea ocazia să îl îmbrăţişăm, să îl mângâiem, să-i cerem iertare, să-i spunem că îl iubim… Şi rămânem cu un dor mistuitor, un dor care doare, un dor fără speranţă, o senzaţie stranie de pustiu, de neputinţă, de regret... Rămânem cu întrebări fără răspuns şi avem impresia că o parte din noi s-a sfârşit deodată cu plecarea omului pe care l-am pierdut. Iar până la urmă, ne resemnăm cu gândul că niciodată nu vom mai fi compleţi, că nimeni şi nimic nu ne va putea restitui acea parte din noi pe care am pierdut-o… De fapt, realitatea este alta. Pentru că atunci când iubeşti pe cineva îl porţi în suflet. Şi mai aproape de atât nu îl poţi avea. Îţi locuieşte sufletul şi împarte cu tine tot ceea ce trăieşti: bucurii, momente de adâncă tristeţe, temeri, îndoieli, frământări… Când vrei să-i vorbești, vorbește-i sufletului tău. Când vrei să-i oferi o mângâiere, pune-ți palma în dreptul inimii... Când vrei să-i ceri iertare, roagă-ți inima să te ierte... iar răspunsul va veni negreșit cu prima bătaie a ei, cu primul oftat... Dacă iubim un om, el nu poate să moară... fiindcă va trăi atâta timp cât sufletul nostru va fi viu. "Moartea este o graniţă a vieţii, nu și a iubirii!"