Celui ce-a fost CORNEL POPESCU, mare OM şi ACTOR, din copilărie şi până azi, dar şi mai departe, respectul meu!

Valer Dellakeza

Colectivul Teatrului Naţional din Târgu-Mureş anunţă cu profundă durere încetarea din viaţă a marelui actor

CORNEL POPESCU

    Născut la 6 septembrie 1944, el a slujit cu devotament scena târgumureşeană timp de 38 de ani, dăruind iubitorilor de teatru creaţii memorabile. Amintirea lui va rămâne veşnic în inimile noastre şi în analele teatrului românesc.

   Transmitem sincere condoleanţe familiei îndoliate.

   Admiratorii lui Cornel Popescu îşi vor putea lua rămas bun de la neuitatul artist sâmbătă, 12 martie, în foaierul Teatrului Naţional.

            Dumnezeu să-l odihnească.

  NEMURIREA LUI HAMLET

  „Se frânge-un suflet nobil. Noapte bună,

Iubite prinţ, şi cetele de îngeri

Te poarte-n cânt spre veşnică odihnă!”

     Aşa îşi ia rămas bun Horaţio de la bunul său prieten Hamlet, cu aceste cuvinte ne despărţim şi noi de neuitatul nostru coleg şi prieten CORNEL POPESCU, cel care a fost, printre altele, un strălucit Hamlet.

    Şi-a închinat întreaga viaţă Teatrului. Teatrului cu T mare, Teatrului care înseamnă artă, pasiune, dăruire, sacrificiu, uitare de sine, Teatrului în care se regăsesc îngemănate valoarea operei de artă, modestia adevăratului creator şi respectul permanent faţă de spectatori, Teatrului pe care-l faci, desigur, şi pentru bucuria şi împlinirea ta, dar, mai ales, pentru desfătarea şi satisfacţia celor mulţi, care vin, cu inima deschisă, să te vadă, să te admire, să-şi încarce mintea şi sufletul cu vorbele, cu ideile, cu sentimentele ce pornesc de pe scenă pentru a inunda sala.

    Preţuirea acestui Teatru cu T mare şi dragostea necondiţionată pentru el Cornel Popescu le-a învăţat de la maestrul său, marele regizor şi pedagog Ion Cojar, acest Teatru cu T mare l-a slujit el cu cinste şi neodihnă, germenii acestui Teatru cu T mare l-a sădit el în studenţii cărora le-a cizelat cu migală talentul şi pe care i-a învăţat ce este şi ce importanţă covârşitoare are etica teatrală.

    Din 1972, când a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, şi până în ultima clipă a existenţei sale pământeşti, el a fost credincios Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, pe a cărui scenă a realizat interpretări antologice. A creat un remarcabil Hamlet, ca şi un irezistibil Cetăţean turmentat, roluri care ilustrează elocvent întinderea extraordinară a gamei sale interpretative. A fost unul din actorii preferaţi ai lui Gheorghe Harag (sub îndrumarea căruia a realizat creaţii cu adevărat antologice: Antioh Elpidiforovici Oh în A murit Tarelkin! şi Trofimov în Livada de vişini), Dan Micu (în regia căruia a debutat, pentru a se impune apoi, foarte curând, cu o primă mare creaţie : Opriţescu Mititelu din Piticul din grădina de vară), Dan Alecsandrescu (cu care a avut o colaborare lungă şi extrem de fertilă, concretizată în câteva personaje de referinţă: Viniciu din Noaptea cabotinilor, Chitlaru din Opinia publică, Tufaru din Cartea lui Ioviţă, Nebunul din Moartea accidentală a unui rebel). De neuitat sunt însă şi alte creaţii ale sale de mare profunzime şi subtilitate, lucrate cu inteligenţa şi migala care-l caracterizează : Smerdeakov (Fraţii Karamazov), Contele de Warwick (Ciocârlia), Crăcănel, Soldatul Honterius (Evul mediu întâmplător), Profesorul de filosofie (Burghezul gentilom), Topaze, Locatarul (Există nervi), Richard II, roluri de o extremă varietate, în care talentul său multilateral a radiat cu aceeaşi strălucire şi putere de penetrare. Ultima sa mare creaţie, Regele din Amorphe de Ottenburg, personaj tragic şi grotesc în acelaşi timp, realizat de Cornel Popescu cu o uimitoare bogăţie şi varietate a mijloacelor de expresie, pe care le-a folosit însă cu o deosebită grijă, cu măsură şi un desăvârşit bun gust, a fost o adevărată încununare a disponibilităţilor sale artistice. Autorul piesei, Jean-Claude Grumberg, unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi francezi contemporani, spunea că spectacolul târgumureşean (pus în scenă de Cristian Ioan) este mai bun decât cel de la Comedia Franceză (care se juca în aceeaşi perioadă), iar creaţia lui Cornel Popescu este cea mai bună dintre toate cele şase interpretări de până acum ale acestui rol complex şi dificil.

     Dar Cornel Popescu nu a fost numai un actor de mare talent. De câteva ori şi-a exersat capacităţile creatoare şi în regie (şi a făcut-o succes !), dar al doilea domeniu care l-a pasionat cu adevărat şi în care a obţinut rezultate remarcabile este pedagogia teatrală. Ajunge să amintim că printre tinerele speranţe pe care le-a îndrumat şi le-a şlefuit cu răbdare, fineţe, înţelegere şi dragoste se numără Marius Bodochi, Daniel Vulcu, Sorin Dinculescu, Viorica Geantă-Chelbea, Radu Bânzaru, Ada Milea, Sorin Leoveanu – azi, cu toţii, certitudini ale teatrului românesc.

      Acum vocea lui s-a stins, precum cea a lui Hamlet. Alături de cetele de îngeri, ce-l vor purta în cânt spre veşnică odihnă, se vor afla toate personajele cărora le-a dat viaţă cu atâta măiestre şi toţi minunaţii colegi care l-au precedat pe drumul către nemurire, aplaudându-i încă o dată marile şi neuitatele creaţii.

Restul e tăcere.

Zeno Fodor

A fost Hamlet

Rânduri în cartea despărţirii pământeşti de actorul Cornel Popescu

       A fost Hamlet; numind teatrul rescriere a lumii, tipar al vremurilor.

      Avea darul comunicării limpezi, expresive, reverberante. Făcea parte dintre acei oameni de artă care îşi respectă cu sfinţenie talentul, rodindu-l mereu în crez artistic şi de viaţă, arzând în numele publicului şi al binelui spiritual. A fost puternic în viaţa teatrală prin talentul pe care l-a avut din plin, făcând din fiecare rol o creaţie artistică, cu esenţă demiurgică, venind din credinţa neşovăielnică în mesajul scenic.

    A fost actorul care nu şi-a dezamăgit niciodată publicul. Simţea că prin spectacolul de teatru, oamenii se unesc în râs şi lacrimă, găsind dragoste şi înţelegere, drumul spre ei înşişi, gândul spre mai departe. În astfel de convingeri îşi aşeza Cornel Popescu rolurile, pentru ca acestea să fie arta prin care, cum spunea Ibsen, întrebările să nu rămână fără răspuns.

    O asemenea încredere în puterea artei a marcat biografia actorului, parcă luându-şi ca motto versurile lui Romulus Guga: Cine m-a ascultat, adevăr a găsit în cuvintele mele, / adevăr va găsi până am să mă mut între stele... Şi-a încredinţat trăirile artistice, pentru o viaţă întreagă, Naţionalului târgumureşean, acceptând, aici, toate eforturile înspre izbândă, liniştile şi neliniştile, ştiind, precum cei vechi şi buni, că per aspera ad astra.

    A fost strălucitor în A mutrit Tarelkin, Piticul din grădina de vară, Moartea accidentală a unui rebel, Cartea lui Ioviţă, Fraţii Karamazov, Hamlet, Nopatea cabotinilor, Livada cu vişini, Evul mediu întâmplător, Amorphe d’Ottenburg ş.a.m.d. În Regele din Amorphe d’Ottenburg, probă de foc în teatrul contemporan, i-a dat rolului şlefuiri de dimant, încât autorul piesei, Jean Claude Grumberg, vorbea despre actorul magistral Cornel Popescu.

    Ca actor, regizor, profesor la Academia de Arte din Târgu-Mureş sau director al Teatrului Naţional, Cornel Popescu i-a dat artei teatrale şi vieţii nobleţe. A descoperit corzile de argint ale teatrului, armoniile sale, dar şi părţile de neputinţă şi uneori de ingratitudine. A conceput teatrul ca mers înspre nemărginirea spiritului, ilustrând, cu francheţe, cu un romantism numai al său, reflecţia: fără teatru aripile sunt înlocuite de copite. Paşii actorului, stăruind pe pământ cât se zideşte o memorie..., devin acum, nu într-un asfinţit, ci într-o amiază, şi murmur al amintirilor. Undeva, personajele cărora le-a dat viaţă sunt toate împreună, mulţumindu-i actorului că le-a pus să jure în numele bucuriei pe care doar frumosul artei o poate da.         Cornel Popescu, în aproape 40 de ani de teatru, a memorat bucuria înaltă a artei, cuvântul lumii şi al vieţii din mari creaţii dramatice, depunându-le ca mărturii ale nemuririi.

    De aceea, nu de moartea actorului vorbim, ci de veşnicia drumurilor şi a poverilor sale.

    Retras în sala de repetiţii a codrilor mari de crini, Cornel Popescu memorează veşnicia: Cine mă va căuta pe urmă în cuvintele mele,/ mă va auzi rătăcind printre stele...

 Valentin Marica