Cine are parinti, pe pamânt nu în gând Mai aude si-n somn ochii lumii plângând Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti, Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti. Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc De atâtia copii si de-atât nenoroc Niste cruci, înca vii, respirând tot mai greu, Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu. Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei, Care stiu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, dupa actele lor, Nu conteaza deloc, ei albira de dor Sa le fie copilul c-o treapta mai domn, Câta munca în plus, si ce chin, cât nesomn! Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla, Eu îi stiu si îi simt, patimind undeva. Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamâni Fii batrâni ce suntem, cu parintii batrâni Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor, Daca nu au murit tristi în casele lor... Între ei si copii e-o prasila de câini, Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini. Cine are parinti, pe pamânt nu în gând, Mai aude si-n somn ochii lumii plângând. Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii Nu copil de parinti, ci parinte de fii. Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns. Mai avem noi parinti? Mai au dânsii copii? Pe pamântul de cruci, numai om sa nu fii, Umiliti de nevoi si cu capul plecat, Într-un biet orasel, într-o zare de sat, Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi, Si ca niste stafii, ies arare la porti Despre noi povestind, ca de mosii lor morti. Cine are parinti, înca nu e pierdut, Cine are parinti are înca trecut. Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pâna-aci, Unde-avem si noi însine ai nostri copii. Enervanti pot parea, când n-ai ce sa-i mai rogi, Si în genere sunt si nitel pisalogi. Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici, Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici, Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal, Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital. Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot, Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot? Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa Si se uita la tine ca si când te-ar ruga... Mai avem, mai avem scurta vreme de dus Pe constiinta povara acestui apus Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer, Se vor împutina cei ce n-au si ne cer. Iar când vom începe si noi a simti Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii, Si abia într-un trist si departe târziu, Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu, Vom pricepe de ce fiii uita curând, Si nu vad nici un ochi de pe lume plângând, Si de ce înca nu e potop pe cuprins, Desi ploua mereu, desi pururi a nins, Desi lumea în care parinti am ajuns De-o vecie-i mereu zguduïta de plâns