-Doamne...te rog Doamne spune-i lui Mos Craciun sa imi aduca si mie un bradulet frumos pe care sa il impodobesc si sa il iubesc ca pe un print! Ar fi cel mai minunat si iubit bradulet de Craciun! Nu as lasa pe nimeni sa ii faca vreun rau sau sa il arunce in foc...ci l-as lasa sa stea afara de unde sa straluceasca in fiecare an de Craciun ca o minune! Mi-as pune toate gandurile mele frumoase in globulete...toate visele si sperantele in lumanarele, mi-as culege si mi-as pune fiecare lacrima in betele, in ingerasi mi-as pune cel mai frumos si mai drag sentiment de iubire, in luminite mi-as straluci toate rugaciunile! l-as face atat de frumos incat nu l-ar uita nimeni niciodata! Vantul incepu sa adie incet si emotionat auzind rugaciunea fetitei, ridicand zapada ici si colo in mormane mici si mari, spulberand-o apoi in aer ca pe o cascada magica de ace de gheata si sclipiri. Apoi se hotari sa isi aplece privirea sa adanca langa fereastra casei si privi inauntru. Dincolo de geamul ferestrei, fetita statea cocotata pe un scaunel, cu fata lipita de sticla aburita. Avea ochii mari si caprui, iar privirea ii era calda, dar udata de lacrimi. Buzele parca ii stateau tuguiate ca si cand inca s-ar fi rugat. Casuta in care locuia fetita era o casuta obisnuita...nici prea mare, nici prea mica...avea obloane mari, era construita din lemn si era vopsita in alb...parca ar fi fost cu adevarat creata pentru a fi un exemplu in iarna. Pe terasa sub adierile lui jucause se misca ritmat un sezlong mare de culoarea ciresului, iar o pisica statea ghemuita intr-un culcus calduros. El se apropie si mai mult de gemulet si sufland incet pe sticla facu un bradulet frumos de gheata spre incantarea fetitei care stergandu-si lacrimile deschise ochii largi de uimire si privirea ei incepu sa arunce luminite de incantare. Vantul mai fosni pe langa ea pana cand aceasta obosita se hotari sa se aseze pe o patura mare de lana langa semineu si adormi. Lemnele uscate trosneau ca niste oase obosite, jarul sfaraia suparat, iar focul isi arunca pe peretii camerei luminile jucause incalzind incaperea. Bufnita zambi pe sub pene...stia ea ca Vantul nu ura oamenii, doar ca uneori ii era prea inghetat sufletul de atata si atata goana sub eternitatea timpului. Povestitorul Vant ii zburli penele si-i replica scurt, dar cald: -Sa nu crezi ca nu te-am vazut cand zambeai pe sub penele tale pestrite, Bufnita draga! Hai sa ne intoarcem la Bradulet ca o sa trezeasca toata padurea cu fosnelile lui. -Bu-huu! Bu-huu...daaaa, sa ne grabim la Bradulet, zise ea falfaind din aripi si urmandu-l pe Vantul care parea grabit. Vantul ajunse inaintea ei si-i spulbera din nou zapada pe ramurele, iar pe varfuletul lui tuguiat ii facu o caciulita de fulgusori. -Hai...gata, nu te mai tangui atata ca unui Bradulet de Craciun nu ii sta bine sa fie trist si mofturos. Tu trebuie sa fii mereu vesel, sa arunci in jur mireasma de cetina care sa faca oamenii sa isi aminteasca povesti frumoase si sa umpli atmosfera de fericire si cantece, iar acele sa iti sclipeasca de emotie, zise Vantul punandu-i un fularel si pregatindu-l de drum, in timp ce Braduletului ii venea sa isi ia radacinile la plimbare de bucurie. -Pot sa fiu Bradulet de Craciun? Pot? Pot? intreba el emotionat si nedumerit in timp ce in gand se tot intreba ce s-o fi intamplat acolo in sat de nenea Vant era atat de bland si melancolic. Dar ce il interesa pe el...important era ca topaia de il dureau radacinile si ii venea sa zboare de nerabdare.

Nu se stie a cata era..., pana si Pamantul uitase de cate ori atipise aducand cu el Noaptea, cea mai frumoasa Regina din Palatul Timpului...cu trene negre pictate cu stralucire si stele, cu galaxii si comete, dar era una dintre noptile frumoase de iarna! Printesa Luna isi scoase chipul luminos pe fereastra Cerului nimerind chiar in mijlocul Domnului Intuneric si zambind mirific incepu sa isi arunce razele peste tot...faurind o lume de basm si sclipiri. Stelele, fiicele Reginei Noapte parca erau conturate pe bolta mamei lor de mana cea mai maiastra a unui pictor ce le aruncase intr-o intamplare fermecatoare sa straluceasca si sa indrume pasii rataciti. Cerul incepu sa planga peste tot fulgi mici si mari, veseli si jucausi care dupa ce dansau si cantau inlantuiti in aer, rotindu-se ca intr-un carusel ametitor, cresteau si se maturizau impodobind totul in jur intr-o zapada alba care imprastia sclipiri de ace de gheata sub razele Lunii. Ici si colo se putea zari cate o pata de apa inghetata in care din cand in cand se oglindeau umbre aproape fantasmagorice atat de rapid treceau peste luciul ghetii...probabil umbre ale unor pasari ratacite departe de cuiburile lor calde. Vantul suiera cu un oftat prelung si sasait...cateodata furios trosnind cu cate un tipat ascutit, cateodata bland mangaind parca fiecare fulg pe care apoi il aseza cu grija jos pe pamant, pe cate un acoperis sau pe cate o ramurica de copac. Batranul si eternul Vant mereu aducea vesti, mereu aducea povesti cu el...era mereu peste tot si in acelasi loc de fiecare data! Atunci..., Povestitorul vant isi plimba trena de adieri si trosnet prin Padurea de la marginea Satului. Aceasta era o Padure batrana si frumoasa in care vietuiau foarte multe familii de pasari, de animale, de flori, de ciupercute, viermisori si multeeee, multe altele care speram sa nu se supere ca nu le amintim aici...ahh, da, sa nu uitam totusi de familia Paraiasului din Luminis sau a cascadei de pe Culmea Inalta. Da,...era tare frumos acolo in padure...era frumos si liniste. Fiecare suflet se retrasese in culcusul sau si doar din cand in cand se mai auzea cate un fosnet de pasi grabiti pe aleea spre Tine MINUNEA MEA,:(

Draga Mos Craciun... imi doresc mai mult ca niciodata sa vii si sa te asezi pe fotoliul mare si invechit...cu rame mari si groase de lemn...unde pe ici si colo a mai sarit lacul batran. Acest fotoliu Mosule...parca este special creat pentru tine..., dar a fost a bunicului meu...vino te rog Mosule si stai...lasa-ma sa te descalt si sa iti pun picioarele infrigurate intr-un lighenas cu apa fierbinte...sa iti fac un ceai...si..te rog Mosule...spune-mi cu vocea calda a bunicului meu..."draga mea ca tare bun suflet mai ai"..., iar ochii, ochii mei te rog mai fa-i macar o data sa straluceasca asa...de drag de el! Mosule...dupa ce iti incalzesti picioarele...lasa-ma sa te incalt cu ciorapii lui grosi de lana...si sa ma asez jos langa fotoliu, privind focul si stand cu capul in poala la tine...in timp ce tu nu trebuie sa zici nimic....nimic...numai sa ma mangai pe par si eu voi stii ca atunci totul...totul trece si va fi bine din nou! Iar daca as vrea sa imi faci un cadou...adu-mi un brad fermecat...pe care sa il imbrac cu globuri de vise...in care zambetele nu se pierd, iar lacrimile sunt prizoniere fara glas...numai stralucesc, dar nu mai dor...nu mai sfasie cu vocea lor!...Un brad pe care sa asez betele de imbratisari fara sfarsit...care nu dor cand bratele trebuie sa se desclesteze!...Un brad cu bomboane de zambet si bucurie...cu lumanarele care sa readuca sperante!...Un brad pe care sa asez o instalatie de luminite...luminite de dor...de drag...de iubire...care sa palpaie si sa se vada dincolo de lume...acolo unde incepe si se sfarseste totul...la capatul lumii...unde sunt suflete triste...suflete ratacite...suflete pierdute...care poate vor vedea acest brad si vor stii sa culeaga din el tot ce vor ca sa fie regasiti! Draga Mosule...de acolo voi culege si eu ceva...steaua...steaua din varf...o raza doar a ei, caci vreau sa mai las si la altii deoarece iubirea trebuie sa straluceasca pentru toti...si pentru cei care nu mai cred in ea...si pentru cei care o au! Iubirea trebuie sa fie mereu prezenta, iar acuma trebuie sa fie aici...mai mult ca niciodata! Printre cadourile rasturnate sub brad...nici nu ma uit..pentru ca stiu ca mi-am pastrat deja ceea ce este al meu...si l-am ascuns...adanc...adanc...in suflet...sa nu il poata lua nimeni inainte sau dupa mine! draga Mos Craciun...!Cu tristete G.M.

pasesc acuma pe covorul tau de iarna, iar pasii mi se tem sa nu il murdareasca poate de vreo urma as vrea ca pe zapada sa infloreasca doar crini de luna sau trandafiri albastrii ca si azurul cad fulgii netezindu-mi palma si se transforma-n boabe de-argint ce le asez frumos pe parul tau iar visul e ecoul frumos de peste maine in care eu cu tine calcam pe un covor de iarna si zapada si culegeam cirese si flori din chipul tau ce dainuieste inca in suflet ca o haina in care ma imbrac cand este frig si rau sa-mi fie iarasi bine pasind in pasul tau!

te astept la marginea dintre azi si maine la capatul drumului pe care mi-am plans dorul, iar lacrima a facut urme in asfaltul zilelor parca fara sfarsit te astept la marginea prapastiei unde este doar iubirea si fericirea, iar tu sa ma mangai ma cuprinzi in brate si imi atingi chipul cu palma ta iti pierzi mangaierea in suvitele mele pierdute intr-un camp de maci rosii te astept la marginea lacrimei sa mi-o iei cu un sarut iar azi sa pot sa ma trezesc langa tine

...pentru tine... frumusetea iernii,cu dulcele ecou al colindelor...

...un colind... in gand...:(

.......................

... spre TINE... spre VOI... flori, flori, flori... si toata dragostea noastra...toata...

Acusi sunt zori de zi..Acusi este Ajunul..si.."amarata" Zi a mea de nastere...ZI... pe care TU o face-ai DEOSEBITA...mereu....si ma intreb : " de ce suntem trimisi AICI?...ca apoi sa fim luati????...inteleg... cand suntem batrani si plini de suferinta...dar????....la 21 de ani???? DE CE???? Te Iubesc ! atat de Mult!...Puisorul Meu Drag!