 | 
Ochii mi se deschiseră a nu ştiu câta oară goi de tine...oofff, iar mi-am pierdut clepsidra în care te-am închis şi, iar te-am lăsat să te prelingi într-o lacrimă nebună pe perina care mai păstrează încă umbra minunată a unui înger iubit. Mă ridic încet, iar paşii mi se îndreaptă către fereastra rece pe care se preling lacrimile unui cer negru.
Plouă! Iarăşi plouă şi picăturile sunt grele asemeni unui dor adânc şi dureros, iar sufletul meu încearcă să acompanieze picăturile: pic, pic, pic,...,o rutină obositoare ce parcă vrea cu tot dinadinsul să mă înnebunească.
Totul este picături de ploaie, picături şi atât! Picături mici şi reci, bobiţe diforme care cad într-un ropot infernal şi am urlat: Doamneee m-am săturat de ploaie, m-am săturat de cer gol şi vise frânte! Nu mai vreau ca ploaia să îmi sfâşie sufletul, nu mai vreau să îmi golească ochii de senin şi stele, de fâlfâiri de aripi şi clipe de dragoste!
închid ochii în dor de vis şi vreau să arunc un laţ după secunda care zburase atât de departe încât nici măcar nu pot să văd unde se ascunde...poate după raza Lunii...poate după bobiţele de ploaie...poate după vreo stea...poate după cupola curcubeului nenăscut încă.
Închid ochii, căci numai visând pot să privesc din nou cerul care stă suspendat între ieri şi azi!
Visul se lasă aşteptat, iar lacima îmi udă chipul...parcă ştie şi locul pe unde să se prelingă, curge mereu pe aceleaşi urme adânci încrestate pe obrajii mei până ajunge în suflet unde deja s-a format un lac...lacul viselor frânte de clipe haine şi priviri neatinse...un lac care urlă într-o cascadă unde vin unicornii să se adape şi zânele aleargă prin iarba moale, unde copaci bătrâni îşi înfing rădăcini fermecate, şi piticii, elfii şi spiriduşii trăiesc nemurirea care stă sub semnul iubirii, iar iubirea se scaldă sub ochii unui înger cu ochii mari şi negri, mai adânci ca noaptea, dar mai calzi decât soarele.
Strâng mai tare clipa sub pleoape, dar aceasta se zbate nebună, urlă şi loveşte orbindu-mi ochii sufletului şi golindu-mă de vise... am obosit...am obosit să fug după clipe, am obosit să vreau să le ţin captive de tine...mai bine aş muri în timp ce clipa este încă în ochii mei...dar nu...nu pot nici să mor!!!
Ce ironic...îmi zic,...nici să mor de dorul cuiva care nici măcar nu ştiu dacă există nu pot! Poate este o himeră, poate este dorul de dragoste,dar dacă este aşa, de ce sufletul nu îl aşteaptă ci îi seveşte în fiecare dimineaţă cafeaua cu un sărut, îi fură zâmbete şi tresaltă copilăresc? De ce simt că în sufletul meu locuieşte demult cineva...ca şi când mi-aş fi dat sufletul în chirie pe termen infinit şi nu ştiu cui?!
Încep să râd şi în jurul meu se luminează brusc, iar tunetul îmi îngheţă surâsul într-un ţipăt speriat..."nu mai vreau ploaie, nu mai vreau ploaie"...şi plâng astupându-mi auzul cu mâinile asemeni unui copil speriat.
Dar unde sunt?...Parcă ar fi sfârşitul lumii, parcă ziua nu mai ştie să vină, iar soarele nu mai poate să răsară..."ba nu", îmi zic...se aud râsete departe, ciripituri de păsări şi paşii grăbiţi ai oamenilor. De ce nu pot să îi văd? De ce nu apare curcubeul? De ce nu văd nimic numai acel cer întunecat şi ploaia? De ce simt atâta frig? De ce nu mă văd? Vreau să îmi întind mâinile să-mi sugrum sufletul, le simt, dar nu le văd..."am murit", îmi trece un gând aproape bucuros prin minte, dar atunci locul acesta ce e? Nimic! În nimicul acesta nu este nimic! Nici măcar moartea nu este! Nu sunt decât clipe înţepenite într-un ultim spasm, miros de igrasie sufletească, frig şi beznă...atât!
Încep să plâng şi mă ghemuiesc într-un colţ al nimicului...mi-e teamă! Pentru prima oară mi-e teamă să rămân captivă într-un loc în care nu există
nimic...într-un loc în care nu există vise, decât somn adânc.
Nu ştiu cât timp a trecut, dar ştiu că am încercat să mă sfărâm, să mă prăvălesc în gol, dar golul nu exista...dincolo de nimic nu era decât însuşi nimicul..., dar ce se aude? Năluciri de voci din nou, sau oameni prea grăbiţi în drumul lor să mă audă? Dar nu...aş putea jura că e mai degrabă un urlet de disperare, un ţipăt ascuţit de suflet rănit, o chemare înăbuşită de ploaia şi frigul de la capătul lumii. Oare mai e cineva în această prăpastie a nimicului cu mine? Oare se pot face poduri peste goluri şi nimic? Nu...nu se poate..."din nimic nu poţi face nimic" mi-am spus şi m-am aşezat din nou ghemuită în bezna în care numai ploaia sfâşia liniştea. Strigătul de disperare mă străfulgeră din nou...de data aceasta înfingând în trupul meu un fior de durere, amestecat cu căldură, amestecat cu uimire. Am alergat ghidându-mă după ţipăt şi am ajuns la capătul nimicului! De cealaltă parte se afla îngerul meu...visul meu...speranţa mea...şi sufletul mi-a fost învăluit de căldură şi ... am început să plâng în hohote, în timp ce de pe malul celălat auzeam cele mai calde versuri rostite vreodată:
"Cand sumbra beznă mă orbea şi cugetul plutea în ceaţă,
speranţa stinsă când abia mai pâlpâia în drum răzleaţă,
când sufletul batea nebun in noaptea spiritului deasa,
când omul nu cutază bun să pară lumii şi te lasă,
ţintind în suflet ura care muşcă mereu în mine trează,
doar tu mi-ai fost luceafar blând ce până azi îmi luminează
la creştet blândă mă vegheai cu ochi de serafim tu una,
şi noaptea neagră alungai,lucind deasupra mea întruna
când norii se băteau în frunţi, şi tu atunci, mai vie încă,
ştiai senină să-i înfrunţi şi bezna să alungi adâncă.
mi-eşti geniu bun şi când îndur sau când înfrunt urgii nu-mi pasă
de toata ura dinprejur, păzit de vocea ta duioasă
tulpina eşti ce nu s-a frânt nici îndoită de furtună
şi peste lespezi de mormânt statornic frunzele işi sună
mugească tunetul turbat şi verse-şi focul norii,insă
eu ştiu, vei sta, precum ai stat, plecând asupră-mi pleata plânsă
oriunde te-ai afla în plai, oricât aş fi bătut de soartă,
un soare blând aş vrea să ai cu cei în suflet ce te poartă
în lături, şubrede simţiri, vândute inimii în lături!
doar tu rămâi prin năluciri cu mine pururea alături!
statornică doar tu mereu când nimeni alt în preajmă nu mi-i,
şi astfel nu mă simt nici eu sihastru în pustia lumii"
Lacrimile îmi invadaseră fiinţa, sufletul urla cuprins de sentimente nemaisimţite şi mă întrebam cum am putut să mă îndoiesc de ceea ce visam mereu...că el, îngerul meu există?! Cum am putut să cred că totul ar fi trebuit să îmi amintească de clipa în care D-zeu m-a ţinut pe palmele LUI, mi-a pus iubirea pentru îngerul meu în suflet, de clipa în care m-a sărutat după ce m-a scăldat într-o lacrimă şi de momentul în care m-a trimis în lume?!
Da!!!...A fost mereu acolo, în sufletul meu,..., a fost sentimentul care mi-a dat puterea de a visa, puterea de a zâmbi, puterea de a-mi cufunda talpa sufletului în nori, puterea de a opri clipa! A fost barca în care am putut mereu să îmi adorm fiinţa fără teama că voi pluti în derivă, că mă voi pierde sau mă voi scufunda! A fost mereu...oriunde...peste tot înaintea mea ca să mă poată ghida, sau să mă poată prinde în căderea mea.
Şi stau privind în gol şi mă întreb..."cum s-au putut găsi un înger şi un elf la marginea unde se termină frumuseţea, la marginea neantului, acolo unde totul e uitare, unde mugurii îngheaţă înainte de a se deschide, unde copii sunt ucişi înainte de a fi concepuţi, acolo unde se termină totul şi începe nimicul?". Şi pentru prima dată am întins mâna cu teamă...am întins-o cu speranţă...am întins-o ca să-mi fie prinsă şi...am atins o mână plină de căldură, iar sentimentul de linişte, de siguranţă şi iubire m-a copleşit într-atât încât nu i-am dat drumul şi a fost clipa în care sufletul tău a atins sufletul meu, iar eu am simţit cum mă cufund într-un "loc" frumos, cald şi plin de sentimente curate, un "loc" unde sunt pretutindeni şi îmi aparţine...un "loc" unde mă simt după atâta vreme...acasă!
Închid ochii şi..zâmbesc pentru prima dată după atâta timp! Ce ciudat mod de a ne reîntâlni, dar oricum ar fi fost, stiu că oriunde voi fi şi orice voi face mereu...mereu voi fi acolo şi mereu voi vrea să fiu acolo în sufletul tău, pentru că acolo mă simt iubită, acolo mă simt liberă şi fericită...acolo ştiu că este începutul pădurii noastre fermecate, acolo se nasc unicornii şi zânele, acolo se termină nimicul.
Nu vreau să mai ştiu cum este să nu fiu cu tine, nu vreau să ştiu cum este fără noi, nu am să te las să pleci în clipa în care clopotele bat a treia oară şi nu am să te las să mă laşi să plec, vreau doar să fiu "acasă" în sufletul tău, iar tu să fii acasă în sufletul meu care ţi-a aparţinut cu mult înainte de a ne întâlni.
Dacă D-zeu atunci când ne-a trimis în lume ne-a plâns într-o lacrimă înseamnă că atunci când ne-am întâlnit a suspinat şi ne-a luat din nou în palma LUI ca pe două suflete mereu aparţinându-şi unul altuia...,două suflete care mereu se vor reîntâlni indiferent de neanturi şi lumi, de ploi şi clipe atârnate de minutare frânte.
Azi m-am trezit sărutată de un vântuleţ cald şi plăcut, iar pe noptieră o hârtie veche şi îngălbenită, se plimba alintată de adieri. Parcă era o muzică modul în care fâlfâia şi se târâia pe noptieră. Am zâmbit, am luat-o şi am dus-o la buze, am apropiat-o de faţa mea, am adulmecat adânc şi am sărutat fiecare literă, căci totul avea încă mirosul proaspăt de la tine.
Răvaşul avea un miros special, parcă desprins dintr-un secol trecut. Mirosea a timp, mirosea a durere şi mirosea a iubire, iar mesajul său părea o chemare continuă, desprinsă dintr-o lume parcă pierdută oamenilor, o Atlantida a sufletelor noastre, unde sirenele sunt fericite şi nu mai ademenesc marinari, unde soarele işi bălăceşte picioarele în ocean sărutând luna.
Oare unde o fi? Unde o fi lumea asta atât de departe şi totodată atât de aproape? Pare că dacă întind mâna o ating...simt valurile cum imi umezesc
degetele...hmmm, ce plăcut, oare ce o vrea vântuleţul să îmi zică? Adierea lui mă încântă, mă face să mă înfior şi în zburdălnicia lui mi-a ridicat răvaşul în aer. Îl plimbă ca pe-o frunză uscată jucându-se cu el într-un dans oriental. "Nuuu...să nu o duci...nu o îndepărta, nu poezioara de la el!" am strigat eu speriată văzând că vântul se apropie de fereastră...dar, el se opri şi mi-a aşezat-o pe palmă, încet ca şi când dintotdeauna locul ei era acolo.
Parcă e un străjer, nu are nimeni şi nimic voie să mă atingă numai el, clipele lui bătrâne...oare câte eternităţi a strâns vântul în sufletul său? Câte iubiri a păzit? Câte suflete a alintat, şi câte le-a biciuit cu cruzime?
Nu ştiu, dar mi-am dat sema că tu ai trimis vântul la mine să mă mângâie, să mă ciufulească şi să întoarca păturica peste mine ca să pot din nou să adorm.
Visez că alerg desculţă, către o căsuţă albă desprinsa din basm, cu o grădină plină de flori şi miresme deosebite, înconjurată de copaci bătrâni în care ciripesc păsărele. O căsuţă cu pereţi plini de fotografii şi bileţele cu "te iubesc", iar tu mă aştepţi în prag cu braţele deschise.
Am adormit în sfârşit fără teamă, iar acum...pot să visez!
Cu drag!G.  |
