 | 
"A foat odată... Încep această poveste cu a fost odată pentru că ceea ce voi relata s-a petrecut atunci când fusesem o tânără mămică plină de entuziasm. Deşi trăiam într-o epocă în care strălucirea de astăzi, libertatea de exprimare şi de a călători peste hotare erau aproape nule. Griul şi frigul ce dominau în acea vreme era colorat şi încălzit doar de speranţe şi de căldură umană. Nu voi insista asupra acestui aspect. Este arhicunoscut. Au trecut ani buni de atunci şi totul s-a schimbat în bine sau în mai puţin bine...
Este primul an în care Crăciunul îmi pare sărac, deşi am masa plină, focul trosneşte în sobă, e cald şi bradul este împodobit ca de obicei, din care sclipesc jucăuş beculeţele... L-am împodobit singură şi, cu fiecare podoabă agăţată, gândul mă poartă spre copila mea, spre acei ani când încercam să-i transmit şi insuflu, într-o lume ternă, spiritul Sărbătorii de Crăciun. Pentru că aşa cum este firesc, viaţa a curs peste noi, ea a crescut frumos. Dar acum este departe de ţară, de casă. Ne despart ţări, munţi şi ape... dar ceea ce ne ţine sufletele aproape este iubirea ce ne leagă pentru veşnicie şi dorul care doare şi astfel se scrie această poveste.
Copila mea,
am păstrat cum bine ştii în cutii globuri, beteală, suporturi de lumânari şi scrisorile tale către Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Dar alături de ele am păstrat nealterate amintirile acelor ani în care nu aveam nevoie de nimic în plus, nu exista pentru mine fericire mai mare decât să-ţi citesc bucuria din ochii în care jucau lacrimi de fericire când sosea moşul. Ca să-mi ostoiesc dorul de tine, am luat cutiile cu fotografii din care-mi zâmbeşte ştrengăreşte fetiţa cu părul în codiţe.
Le-am ales pe cele făcute de Crăciun şi citesc pe spatele fotografiilor anul şi, filmul aceor clipe rulează în spatele retinei. Voi alege pentru tine doar un moment- două, din multele clipe de fericire care mi-au umplut sufletul datorită ţie, copila mea frumoasă şi iubită.
În anii aceia locuiam într-un apartament spaţios, la parterul unui bloc gri, dintr-un cartier mărginaş. Pe lângă inconvenientul de-a avea apartamentul la parter exista un avantaj teribil, mai ales în perioada sărbătorilor. În felul acesta am reuşit ani în şir să o fac pe fiica mea să creadă în existenţa moşului, chiar şi în anii când la gradiniţă sau la şcoală fiind a început să aibă îndoieli. Mai ales că unii copii râdeau de ea că mai crede în moş. Spunându-i că „moşul” suntem noi părinţii.
Iartă-mă, copila mea, pentru că te-am păcălit. De fapt nu te-am păcălit. Este aşa cum ţi-am spus atunci. Moşul este real atâta vreme căt îl păstrăm în suflet şi credem în el. Mereu ne va aduce în dar speranţe şi fericire prin măruntele bucurii. Adevăratele daruri sunt acelea care se fac cu inima deschisă...
Pentru a-i întreţine încrederea în existenţa moşului, ani în şir am avut un complice în vecinul de apartament. El fiind înalt, îl rugasem, încă din anul când se mutase, să mă ajute şi să strecoare pe geam la ora stabilită cadourile. În vremea aceea, în fiecare an lăsam deschis cremonul de la fereastra camerei ei. În felul acesta el împingea cerceveaua, plasând cadoul înăuntru.
Am în faţa ochilor îmaginea ei tremurând de fericire. Ţin bine minte anul acela... fusese primul an în care mersese la grădiniţă, cu un an înainte de-a începe şcoala şi în care mâzgălise pe o foaie desene şi litere. Fusese prima ei scrisoare către Moş Crăciun pe care mi-o dăduse să o pun la cutia poştală. În seara aceea de crăciun ne tot chestiona:
„ Când vine moşul? Oare o să-mi aducă ceva, n-am fost prea cuminte. Ce spui, Lia? Nu-i aşa că nu-s chiar rea?” Nu eşti, copilul meu drag! Eşti cuminte şi frumoasă. Ai răbdare. O să vină moşul! „ Şi dacă nu vine? Uite, s-a întunecat şi încă n-a venit.” Sigur va veni, dar ştii bine că nu eşti singurul copil de pe pământ, în plus, moşul este bătrân de secole şi nu a uitat niciodată de copiii cuminţi. „ Poate uită de mine. Ai pus scrisoarea la poştă?” Am pus-o. Stai liniştită că nu uită! „ Sigur, Lia! Nu minţi?!” Sigur. Nu mint!
În seara aceea făcuse un adevărat maraton între camera ei şi sufragerie. Întreba fiecare grup de colindători dacă l-au văzut pe Moş Crăciun. Copiii, îi răspundeau unii miraţi, alţii zâmbind că nu există Moş Crăciun. Există Moş Gerilă, dar nu l-au văzut.
Ora fiind destul de înaintată, cu mult trecută de ora ei de culcare, începuse să se frece la ochi şi să-şi piardă răbdarea.
Eram cu toţii în sufragerie şi mă uitasem la ceas, cum trecuse ora stabilită cu vecinul, mă întrebam ce s-a întâmplat, încercând să o liniştesc, am început să-i citesc o poveste în vreme ce în bucătărie oala cu sarmale bolborosea, răspândind în casă un miros plăcut. La un moment dat m-a întrerupt:
„ Mama! Lia, ai auzit? Poate a venit moşul! Hai cu mine.” Unde? N-am auzit nimic! „S-a auzit ceva la mine în cameră.”
În secunda următoare s-a ridicat şi a străbătut holul. Apoi am auzit un ţipăt de bucurie: „A venit! A venit Moş Crăciun! Costi, Lia, haideţi cu mine”
Stătea în uşa sufrageriei tremurând şi plângând de fericire. Am urmat-o în camera ei. Pe jos şi pe după calorifer răspândite, erau cărţile de colorat şi cărţile de poveşti, jucăriile şi dulciurile pe care „moşul” le pusese într-o pungă de plastic de un leu, atât de rare la acea vreme, cum rare erau multe atunci...
Am reuşit să „o mai păcălesc” câţiva ani după acea întâmplare.
Apoi, într-un an după ’89, pe când era în clasa a V a, întâmplarea a făcut să-mi descopere tertipul cu ajutorul unui coleg de clasă Lucian, pe care mama lui, fiind plecată peste graniţă, îl lăsase câteva zile la noi. Era în ajun de „ Moş Nicolae” şi ca în fiecare an cumpărasem cadouri pentru toţi din casă. Le lăsasem în portbagajul maşinii şi ca să le pot împărţi pe destinatari, ca apoi să le duc vecinului, i-am trimis la o prietenă, sub pretextul că trebuie să-mi aducă ceva de acolo. Lucian intuise de ce i-am trimis şi a convins-o să se întoarcă din drum. Ce a urmat este lesne de înţeles. M-au surprins împachetând. Văd şi acum durerea, lacrimile din ochii copilei mele... „ M-ai minţit, Lia! L-ai omorât pe Moş Crăciun!”
În acel an, de sărbători, nu a vrut să primească niciun cadou. Repeta obsedant: „ L-ai omorât pe Moş Crăciun!”
Mi-a fost greu să îi explic, să mă explic... Cu timpul a înţeles şi a renunţat să mă mai acuze, mulţumindu-mi.
Şi pentru că a trecut multă vreme de la acele întâmplări... şi în părul meu au apărut razele de lună, iar tu ai anii pe care-i aveam eu atunci... primeşte te rog cu aceeaşi bucurie darul meu de Crăciun din depărtare, simbolizând dragostea mea nemărginită pentru tine, copila mea!"Cu drag G:(  |
