sunt o scânteie prinsă între două umbre umbra celui ce sunt şi umbra celui care-am fost cândva aventura mea a-nceput într-o noapte tăcută în care fierbinţi mi-erau dorinţele şi lacrimile reci pe atunci visam ca Soarele să-mi dezlege umbra de picioare să rătăcesc printre stele... dar ştiam că umbra mea acest câine cu limba tăiată acest profanator al mormântului meu viu acest detectiv al morţii angajat în urmărirea sufletului meu ziler această fantomă a morţii eterne care mă urmărea la tot pasul avea nevoie de paşi să respire o bătaie de inimă astfel am rămas în coconul viselor mele nesfârşite eram precum un înger care se năştea captiv ca o lumină pe coridorul umbrelor da, da, nu mi-am imaginat niciodată umbrele ca fiind îngeri păzitori îndreptându-ne paşii spre lumea în care ne-am născut morţi şi-n care ne întoarcem căutători de fericire eram doar clona umbrei mele ne-mbrăţişam în jocuri de cuvinte simple ne-ascundeam în jocuri de lumini şi de imagini succesive privind cum pe retina mea îşi făcea cuib umbra unei păsări de pradă degeaba îmi întrebam umbra de ce îmi ţine în continuare de urât de ce nu pleacă, să tragă cu urechea la ce se spune despre mântuirea mea pur şi simplu mă ignora iar eu nu puteam decât să privesc alte umbre istovite imprimate prea adânc în lumină în timp ce prin gând îmi trecea un copil crescut la periferia memoriei astfel am devenit sclavul aceleiaşi cărţi şi umbra unui munte de om înălţat la ceruri dar în înaltul cerului meu erau doar păsări de pradă iar eu stăteam cu capu-n pământ şi le priveam doar umbrele rotindu-se-n jurul meu ca într-o horă a morţii anii treceau, eu sălăşluiam în memoria paşilor mei în memoria fiecărei amprente în memoria umbrei ce m-aştepta cuminte lungită în nesăpata şi nesătula gură de pământ degeaba încercam s-o întemniţez într-un contur epidermic căci patima imperfecţiunii se preschimba într-o lacrimă pe care o vărsam peste lume cândva mă întrebam dac-aş putea plămădi din pământ, suflare şi lacrimi din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi un trup şi o umbră? celui viu i-aş fi spus bărbat şi l-aş fi lăsat să se joace să vorbească cu a sa inertă jumate şi mă întrebam în continuare dac-aş putea face două lumi diferite care să se atragă şi să se evite nedorind să se cunoască vreodată o lume de oameni şi o lume de umbre trăind şi murind totodată tot întrebându-mă şi iar întrebându-mă m-am întâlnit cu Iisus venea de departe, de foarte departe dintr-o direcţie opusă am făcut de îndată picnic la marginea drumului i-am prezentat "credincioasa" mea umbră el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri apoi şi-a scos desaga cu prescură iar eu mi-am scos inima din piept şi o priveam în palmele sale cum bate, cum bate... ce să vă mai spun despre mine? în prezent nimic nou sub Soare doar o umbră descheiată la şireturi cu mâinile-n buzunare şi şapca trasă bine pe cap o umbră fără glas, fără nume o umbră rătăcită prin lume căutând un om descheiat la şireturi cu mâinile-n buzunare şi şapca trasă bine pe cap un om care trecuse cu o zi înainte prin răspântia viselor un om care vărsase o lacrimă la troiţa umbrelor un om care acum poate simţi toate cuvintele rămase pe drumuri strivite de paşi, înghiţite de umbre ascunse de gura lumii ascunse de nevoile imperative ale unei iubiri cu dinţi ascuţiţi un om care ascultă foşnetul ierbii leagănul de lemn plânsul subţiat de închiderea pleoapei umbra apropiindu-se-ncet ca o ghilotină cu aripi da, da, oricât de pustii ar fi vieţile ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă ne dăm întâlnire cu umbrele şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor mergem încolonaţi, oameni şi umbre fiecare ne dorim să fim altceva într-un final şi unii şi alţii suntem îngeri şi păsări negre pe cerul din gura unui mort celebru da, da, astfel s-a născut poetul în văzul lumii indiferente când totul era repetitiv şi numai durerile coborau până la rădăcinile umbrei când sufletul meu, şarpe de aer se strecura printre alte umbre speriate printre alte umbre răstălmăcind necuprinsul în timp ce moartea se plimba graţioasă ca o lebădă neagră creând o atmosferă apăsătoare ca şi cum cineva îmi punea impozit pe suflet iar respiraţiile erau din ce în ce mai greu de plătit iar acum foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent acest sandviş cu singurătate între două felii de timp pe care tot cu umbra trebuie să-l împart frăţeşte