 | 
Cred că cel mai îngroztor lucru e să nu avem amintiri sau să le fi pierdut, să le fi uitat în drumul spre mâine.A păstra vie amintirea este o nobleţe a sufletului, este acel dat ancestral ce face din noi stăpânii lumii, uitând că suntem aruncaţi pe valurile tumultoase ale dezamăgirii. Dar oare tristeţa nu se plămădeşte o dată cu iubirea, amintirea, speranţa? Nu devine hrana sufletului pentru atunci când amintirile dor?
Uneori trecem prin viata,fericiti sau nefericiti,realizati sau nerealizati,bucurosi sau tristi,multumiti sau nemultumiti fara sa constientizam vreodata cu adevarat ca toate sunt pentru desavarsirea noastra.Cand suntem tristi ne luptam sa fim veseli,sa treaca astea de le noi cat mai repede sa nu mai fim in zona de discomfort.Si totusi..tristetea,durerea…isi au poate rostul lor pe care nu-l intelegem.Cu toti am trecut la un moment dat prin situatii dureroase,triste si am cunoscut ..nefericirea.
In aproape orice situatie grea primul lucru pe care-l simti este ca ametesti,ca totul iti fuge de sub picioare ,totul se invarte intr-un ritm ametitor la care nu-I mai poti face fata.Teama care te paralizeaza.Situatia scapa de sub control,devii frustrat ca nu mai ai nimic de facut,de spus,in propria viata.Nu mai detii tu controlul.Trebuie sa se intample si se intampla.Ca un bulgare de zapada care odata pornit la vale prin nameti se face tot mai mare si de neoprit ,de necontrolat pana ajunge in vale si se opreste singur.Neprevazutul s-a intamplat deci.Ai de a face cu un amalgam de sentimente.Aici isi face loc eternul”daca”ce-ar fi fost daca,regretele unor decizii,nostalgia vremurilor linistite si sigure de altadata,pierdute pare-ti-se atunci,pentru totdeauna.Dorinta nebuna de a da timpul inapoi,de a schimba lucrurile.Alegerile.Apare apoi furia ca s-a intamplat,sentimentul de neputinta care te pune la pamant si nu mai poti face nimic decat sa-ti plangi viata.Totul e negru,nu mai vezi solutii,nu mai vrei nimic,de fapt vrei.Vrei cu disperare ca totul sea se termine atunci,pe loc,sa nu mai doara,sa nu mai simti,sa nu mai fie .Dar e.Si cat de mult e.E starea cea mai grava cred pe care o poti simti.Deznadejdea.Dezamagirea,ura,rautatea,razbunarea sunt experiente minore pe langa tragismul deznadejdii.Sa nu mai simti nadejde,speranta,credinta.cred ca deznadejdea e cea mai grava stare.
Apoi ,dupa ce mergi asa,in gol,iti dai seama ca n-ai murit de fapt.Ca inca esti viu.Si isi face loc revolta.Pe viata,pe lume,pe tine.Incepi sa analizezi situatia,sa cantaresti optiunile,sa intelegi lucrurile.Vezi oamenii ce te-au tradat,aceia ce ti-au fost alaturi(nu-I asa,ca neasteptat ii gasesti aici pe cei pe care de fapt nu contai in cealalta viata a ta iar cei pe care contai s-au risipit?Aproape de fiecare data e la fel) Nu mai suporti situatia ,vrei sa se intample ceva ,bine rau,nu conteaza dar nu mai supoti pustiul.Acum e acum.Te pierzi sau castigi.Stare de mijloc nu exista.Regresezi sau progresezi.Aici ramai blocat in aceasta situatie traind la nesfarsit o mare si o gogonata minciuna,sau te ridici si mergi inainte.Isi face incet-incet loc-RESEMNAREA.Dupa atata timp ne negru incepi sa simti ,sa te simti TE vei resemna ramanand un vesnic pierzator spunandu-ti “Asta a fost-asa a fost sa fie”sau resemnarea va insemna acceptarea situatiilor ,impacarea cu ele,intelegerea lor si drumul spre inainte.Iti maintesti dimineata in care te-ai trezit si nu ai vrut sa adormi instantaneu la loc?E dimineata cand incepe sa rasara soarele.Iar apoi,pentru ca suntem o sursa inepuizabila de energie,apare speranta-curva asta de speranta-care ne face sa vrem din nou,sa credem,sa ne dorim.Pentru ca,am ajuns la concluzia ca asta-I viata omului.Trebuie sa cunoasca si lumina si intunericul.
Sa nu uitam ca dupa deznadejde nu urmeaza sfarsitul.Si ca desi ne este intr-atat de sete incat ne vine sa ne dam viata(unii chiar o fac) pentru o picatura de apa ,pustiul intr-o zi se va sfarsii .La fel si zilele in care ne dorim sa adormim la loc.Nu pasarea Phoenix e exemplul renasterii.Omul este cel mai bun exemplu. Si Cerul,in marea lui bunatate, ne-a binecuvantat cu iertarea.Si cu uitarea.Si astefel,amintirile nu mai dor asa rau.
Amintirile sunt clopote de aur ce bat la poarta uitarii.
Te vad aevea-n vis
Si-mi amintesc de tine
As vrea sa te-ntalnesc
Sa fii iar langa mine.
Acum,tu esti departe
Ca o stea ce-n neant dispare;
Of, amintirea asta rau ma doare!  |
