Alexandru Nediu

DATA NASTERII: 12 Iunie, 1910
DATA DECESULUI: 09 Mai, 1991
LOCALITATE: Timisoara, Timis
-> Email catre familie & prieteni
-> Adauga o amintire
-> Adauga o poza
-> Contacteaza detinatorul memorialului
-> Printeaza
MEMORIAL PERMANENT
CREAT DE
Alina - Maria Nediu, la 08 Mai, 2012
MEMORIAL PERMANENT
INFORMEAZA-TI PRIETENII
29217 vizualizari

Impartaseste o amintire

Aceasta pagina este locul in care familia si prietenii pot depana amintiri despre Alexandru Nediu. Impartaseste cu ceilalti momentele frumoase petrecute alaturi de Alexandru Nediu si acorda-le posibilitatea sa le retraiasca.


Pentru a folosi aceasta functie va rugam sa va logati
Pentru a posta amintiri trebuie sa va logati

Octavian Goga - Dascălul Mosneag senin, eu tâmpla ta curata O cer pe veci nadejdii mele paza. Din soarele copilariei mele Pe fruntea ta mai licareste-o raza. În suflet simt cum negura se sfarma Si se-mpleteste alba dimineata Când ochiul tau în inima-mi coboara, Topind încet cetatea ei de gheata. Azi, ca un sfânt dintr-o icoana veche, Blând îmi rasai cu fata ta blajina, Cu zâmbet bun, cu ochi cuminti si limpezi, Stralucitori de lacrimi si lumina. Cu tine-aduci atâtea nestemate Din îngropatul vremilor tezaur, Si amintirea-n tara ei ma poarta, Cu pas încet, în carul ei de aur... Ma vad în pragul zilelor mai bune... O casa-n deal, cu strasine plecate, Unde-asculta de sfaturile tale Atâta râs si-atâta sanatate. În frunte, tu pareai un mag din basme Când soarele, trecând peste fântâna, Blând patrundea prin strasina de paie Si lumina bucoavna ta batrâna. A fost demult. - O raza care lupta Zadarnic cu câmpiile de gheata. Vezi, astazi valul altei vieti ma poarta Si-ntelepciunea altei lumi ma-nvata. Dar sufletul si-acum îsi are cuibul Acolo sus, în satul de sub munte, Unde si azi zâmbeste, împacata, Curata cinste-a pletelor carunte. Bucoavna ta, sub pragul de pe grinda, Îsi hodineste-nvatatura moarta, Dar glasul tau si azi, la zi de praznic, Toata povara greului o poarta. Pierdut ascult troparul tau din strana Si tainica si sfânta-mi pare clipa, Pare ca duhul altei lumi m-atinge, În zbor domol, pe frunte cu aripa. Caci simt plutind prin fumul de tamâie Sfintenia cântarii preacurate, Ce-a rumenit o lume cu senina Cucernicie-a vremilor uitate. Si-n ochii tai vad stralucind scânteia Din focul mare-al dragostei de lege, Ce prin potopul veacurilor negre Ne-a luminat cararile pribege.


Postat de Alina din Timisoara, Timis, la data 28 Ianuarie 2013
Comentarii (0)

adaug o scrisoare primita de la un remarcabil profesor, dirigintele meu din anii de liceu, care isi aminteste despre dascalul Alexandru Nediu astfel: Sehr verehrte Alina, sehr verehrte Frau Nediu, ich bin beeindruckt von der Art, wie Sie Ihres Vaters und Ihres Gatten gedenken. Gerne hätte ich in der schönen rumänischen Sprache geantwortet, befürchtete aber, dass ich nicht alles so formulieren kann, wie ich möchte. Ich bitte um Nachsicht. An Ihren Vater habe ich nur schöne, wertvolle Erinnerungen. Ich betrachtete ihn als einen väterlichen Freund. Wir hatten viele schöne Gespräche und ich fühlte immer, dass er mir wohlgesinnt war. Gemeinsam begleiteten wir einen Ausflug nach Wolfsberg. Wir hatten etwa achtzig Schüler zu beaufsichtigen und wohnten in einem Gebäude ausserhalb der Ortschaft. Es war Winter und es wurde in Eisenöfen geheizt. Herr Nediu sagte mir, dass wir jeden Raum überwachen müssten, da die Schüler eventuell zu unvorsichtig heizen. Und tatsächlich wurden wir von einem Feuer in einem der Räume überrascht. Herr Nediu bewahrte Ruhe, evakuierte das Gebäude und, bildete sofort Gruppen grösserer Schüler die mit verschiedenen Gefässen Schnee herbeischaften und das Feuer so in kürzester Zeit löschten. Auf alle wirkte er beruhigend, alle hatten wir Vertrauen zu ihm und waren dankbar, dass er mit uns war. Der Schaden in dem Raum war so gering, dass er schon am nächsten Tag beseitigt werden konnte. Auch ich gedenke Ihres Vaters immer mit schönen Erinnerungen verbunden mit verehrender Hochachtung. Ich grüße Sie, verehrte Alina und Frau Nediu ganz herzlich und wünsche der ganzen Familie nur das Beste. Ihr Erich Siegmeth


Postat de Alina Nediu din Timisoara, la data 27 Mai 2012
Comentarii (0)

Ada Kaleh si alte drumuri pierdute in timp Mi-am propus sa incep sa scriu astazi despre amintirile ce ma leaga de anii claselor elementare. Astazi, in aceasta zi cand un fost coleg de clasa pornind din Ottawa va ateriza la Timisoara, cand demonstratiile din Frankfurt mi-au prelungit weekend-ul. Nu imi este usor sa-mi insir gandurile, caci, ca de atatea ori in viata dupa o pauza lunga in care nu ti-ai intalnit prietenii, inceputul conversatiei este cel mai greu. Curios, caci de fapt abia astept sa povestesc. As incepe cu intrebarea aceasta clasica indreptata colegilor din scoala elementara pe care-i vor reintalni in luna iulie a acestei veri, la Timisoara: “Va amintiti cand… ?” Va amintiti cand am fost impreuna la Ada Kaleh? Desigur, nu cred ca o astfel de excursie se poate uita. Imi pun intrebarea insa cum de a avut invatatorul nostru atata curaj, atata incredere in sine si in noi? Cum de a indraznit sa plece cu un grup asa de mare de copii spre o insula aflata in mijlocul Dunarii? Va amintiti de drumul pana la punctul din care ne asteptau barcile? Eu nu mai stiu cum am ajuns acolo. Drumul mi s-a sters din amintire, vad doar barcile acelea late cu lopeti grele de lemn, manevrate de un singur barbat. Ne vad pe noi, copii inca, sarind cu grija de pe mal in ele. Le simt leganatul… Aud o voce puternica care ne spune sa ne asezam imediat cum ajungem in barci si sa nu ne ridicam pe parcursul traversarii fluviului. Ma vad uitandu-ma la curentul puternic de apa ce trece pe langa barca in care stateam asezata pe o scandura ingusta de lemn cenusiu. Citesc acum in internet ca drumul masura de la Orsova la Ada Kaleh doar 3 km. Trei kilometri plini de nesiguranta pentru un dascal raspunzator de viata copiilor ce i-au fost incredintati. Astazi, aici in Germania, asa o excursie ar fi de neinchipuit. Nimeni, dar absolut nimeni nu si-ar asuma aceasta raspundere. Drumul ar trebui facut cu un vaporas aprobat de toate birourile de siguranta. Cu un grup de 40 de scolari ar porni la drum cel putin doua cadre didactice. Daca… daca cineva ar porni in aceasta aventura… Caci drumul la Ada Kaleh a fost o reintoarcere in timp chiar si pentru noi. Domnul nostru, caci nu-i pot spune tovaras in gandul meu, ne-a calauzit prin zidurile cetatii, ne-a dus la moscheea din centrul insulei unde ochii nostri mari de copii s-au minunat la vederea celui mai mare covor din lume… da, din lume… asa imi amintesc… La aceasta varsta se tes vise, cresc povestile in noi… Se nasc acele istorioare ce se vor povestii o viata intreaga. Caci ceea ce eu admir si acum in munca invatatorului meu este – pe langa faptul ca a reusit sa faca din noi un grup unit de copii, care tin unul la altul – modul in care a potolit acea sete de a sti, de a cunoaste, de a descoperi. S-a folosit de o metodica precisa, logica si bine fundata, care si astazi - de exemplu - isi pastreaza valabilitatea in didactica matematicii elementare. Imi amintesc de eclipsa totala de soare pe care am observat-o in curtea scolii impreuna cu toata clasa noastra. Aveam in mana acel ciob de sticla afumat care ne ferea ochii. Profesorul nostru ne spusese cu cateva zile inainte sa o pregatim si ne explicase si pericolul de a privi indelungat in soare. Am cautat acum in internet data eclipselor totale solare ce se puteau observa in Europa. Singura vizibila in timpul scolii noastre elementare a fost cea din 2 ctombrie 1959. A avut loc la ora 12:27:00 Ma reintorc la acea data cu recunostinta. Curiozitatea mea era acea a fiecarui copil, a fiecaruia din noi. Imi amintesc si de excursia facuta la crescatoria de viermi de matase. Dudul era un copac obisnuit in Timisoara si in satele invecinate ei. Intr-o vizita recenta facuta intr-unul din satele spre Sag am descoperit ca toti duzii au fost taiati. Lipsesc… Soseaua are un alt caracter, desigur mai modern. Sa spun acum ca si drumurile devin mature… imbatranesc? Ca-si pierd romantismul? Totul in viata isi urmeaza calea si evenimentele au sensul lor pe care noi nu intotdeauna il putem intelege in momentul desfasurarii lor. In mod sigur nu am inteles nici eu pe acea vreme, de ce trebuie sa invat la orele de lucru manual sa cos nasturi. Dascalul ne ceruse sa aducem o bucata de postav gros, un ac mare si un nasture cu patru gauri. Am invatat sa-l coasem cu el impreuna, dupa toata arta pastrata de generatii de soldati. Si la urma urmei este ceea ce stiu si astazi, spre mirarea baiatului meu care abia de curand mi-a descoperit aceasta abilitate. Mi-am daruit stiinta mai departe. L-am invatat si pe el sa lase distanta necesara intre nasture si stofa paltonului pentru a si-l mai putea incheia si dupa acest proces complex de arta manuala. Toate aceste activitati, toate aceste trairi ne-au adus aproape unul de altul. Nu orele de invatat in tacere creaza prietenii. Prieteniile se nasc in timpul in care inveti impreuna si dupamasa, iar noi invatam cu placere si deseori impreuna. Prieteniile se nasc in timpul in care te joci, sarbatoresti si calatoresti impreuna. Prieteniile se nasc in timpul pe care-l daruiesti si ti se daruieste... Julia Henriette Kakucs 5/25/2012


Postat de Julia Henriette Kakucs din Germania, la data 27 Mai 2012
Comentarii (1)

Multumesc Juli draga pentru linkul indicat de tine, am sa-l trec si la capitolul Linkuri; iti sunt recunoscatoare si pentru acceptul de a posta aici amintirea ta despre Ada-Kaleh....

Postat de Alina la 01 Iunie 2012
    Termeni si conditii | Contact | FAQ

    Site-uri Partenere: Seminee      Prahova Business      Monitorizare GPS      Voicemarket