- Hallo Mircea, astazi trebuie să te felicit sau pe 17? Niciodată nu știu. - De o viață îți spun ca m-am născut în aceeași zi cu Einstein. - Da, ai dreptate! Deci fug acum să-l felicit pe el și apoi mă reîntorc la tine. Pregătește vinul. Dragă prieten acum ești lângă Einstein, ciocnești paharul cu el, iar noi cu siguranță nu vom mai încurca ziua. Veșnic în amintirea noastră, prieten drag!

Septembrie 1973. Stau pe marginea gropii de nisip de sub imensul castan așezată pe cartea de franceză. Ochii îmi parcurg cuvintele scrise caligrafic în vocabular în timp ce urechile percep zgomotul din jur. Lângă mine câteva dintre colegele de clasă au căutat și ele umbra castanului. Sporovoiesc voiase despre tot felul de nimicuri în timp ce cu coada ochiului urmăresc cei câțiva băieți din clasa a XII aflați în apropiere. Din difuzorul mare spânzurat desupra ușii de la intrare glasul lui Demis Rouso cu ”Una paloma blanca” acoperă pe cele ale elevilor aflați în pauza mare.Doar glasurile venite de pe terenul de sport aflat în dreapta curții o acoperă din când în când. Luci s-a așezat îmbujorată lângă mine, cu așa o viteză încât era gata să mă prăvălească în groapa cu nisip. - Trebuie să își spun ceva. Un tip dintr-a X vrea să te cunoască. - Nu îmi arde mie de tip, indiferent din ce clasă ar fi. Am mult prea multe de recuperat. - Ei, parcă ești singura. Lasă, avem timp. Abia am început liceul. ............................................................................................................................... - Auzi! Ce-i spun? Așteaptă să-i duc răspuns. E pe terenul de fotbal. - Luci, lasă-mă. Zău că nu am timp. - Ești o prostă. Să ști că e un tip mișto. O să-i spun să vină duminică. Avem activitatea aia cu paramilitarii. Mergem să mâncăm o închețată împreună. Luci nu a așteptat confirmarea mea. S-a ridicat la fel de repede ca și cum se așezase și a alergat spre terenul de fotbal. Soneria tocmai anunța că pauza s-a terminat. Duminică. În curtea școlii o mare albastră și tumultoasă. Schimbasem saravanul bleumarin cu uniforma de doc albastru marin. Stăteam la fel de retrasă ca și în oricare zi obișnuită de școală. Îmi lipsea vocabularul de franceză sau oricare alt manual sau caiet și în lipsă de ocupație învârteam boneta, mult prea mică pentru capul meu. Luci nu venise. În urmă cu o zi contactase un virus iar acum febra o ținea la pat. Fără să știu de unde lângă mine a răsărit un băiat călare pe o bicicletă. Înalt, slăbuț, cu un păr negru lățos care îi acopereau pe jumătate ochii, într-un tricou albastru și pantaloni scurți bleumarin. - Luci nu e? mi s-a adresat ca și cum ne cunoșteam de când lumea. - Este bolnavă, îi răspund cu indiferență și privind într-o altă direcție. - Păcat, îmi zice tipul. Trebuia să fie aici să ne facă cunoștință. Am bătut drumul degeaba. Mă întorc spre el și îmi amintesc de propunera Luciei dinainte cu câteva zile. ”Deci el e.” îmi zic în gând, privindu-l curioasă. Tipul privește preocupat undeva mai departe de mine, ca și cum nu vrea să își intersecteze privirea cu a mea. Îmi întorc și eu privirea de la el, nu îl găsesc destul de interesant ca să continuui o discuție ce de fapt nici nu a început. Ba fac și un pas lateral vrând parcă să ridic un zid între noi. - Peste două ore joc fotbal. Vii să mă vezi? reluă tipul conversația. Mă întor din nou spre el cu intenția să îi reamintesc că noi nu ne cunoaștem, Luci nu e prezentă să ne facă cunoștință, așa că nu am nici un motiv să merg să-l văd jucând fotbal. Parcă îmi citește gângurile și mi-o ia înainte: - Io sunt Mircea, din a X a. După fotbal mâncăm o înghețată și mergem să vedem ce e cu Luci. Contrariată de decizia luată fără să aștepte confirmarea mea îl întreb cu o voce dură: - Tu înveți la liceul ăsta? - Da, într-a X a. De ce?! - Și te lasă cu părul ăsta în școală? -Da ce are părul meu? Ridic din umeri. Chiar, ce are părul lui? Un profesor ne face semn și ne adunăm în careu. Mircea se îndreaptă spre terenul de sport. După ce acțiunea se termină plec acasă uitând de meciul de fotbal, înghețată si Luci. Luni. Mă îndrept grăbită spre clasa mea. Lângă ușa de la intrare un elev citea dintr-o carte. Ajung lângă el și își ridică privirea spre mine. Atunci îl recunosc. Are același păr lățos care îi acoperă jumătate din ochi, dar în uniforma bleumarin cu cămașă albă pare altul. Îmi taie calea. - Păi, nu ai venit la fotbal. Am bătut cu 4-2. Putea fi chiar... și a continuat să îmi înșire motivele, firesc, ca și cum de fapt abia așteptasem să ajung la școală, să îl întâlnesc și să îmi facă cronica sportivă. Nu mi-a dat răgazul să-l întrerup și nici acela de a pleca din fața lui. Era atât de convingător în atitudine și vorbe încât uitasem de ce mă grăbeam spre clasă, că nu fusesem în viața mea la un meci de fotbal și că de fapt eram în-afară cu tot ce îmi povestea el. Zilele au trecut, s-au transformat în săptămâni și ani, iar eu mă întâlneam din când în când cu un tânăr cu pletele lățoase care îi acopereau ochii ascultând cronici sportive, vorbind despre franceză, geografie sau mai știu eu ce teoremă matematică care ne dădea de furcă. Uneori tânărul acesta îmi bătea la ușă, mama îi deschidea, îl poftea la mine în cameră . Eu îmi făceam temele sau citeam într-un fotoliu. El se așeza încet pe celălalt fotoliu, cu o carte din mica mea bibliotecă, alteori o avea la el și începea lectura în liniște ca și cum ar fi intrat în sala unei biblioteci. După câteva ore se ridica și pleca în aceeași tăcere. Doar pe mama o saluta cu un timid ”Sărut mâna.” Alteori ”sala de bibliotecă” se transforma în una de dezbateri aprinse unde aranjam lumea și visam cu ochii deschiși la ce vom face noi când ... O zi senină de mai, așa cum doar în luna mai poate fi. Eram in prima bancă din clasa a XI. Nu îmi amintesc ce oră era. Ușa s-a deschis și grupul de fete din clasa a XII cu garoafe în mână au intrat cântând ”Gaudeamus...”Cei câțiva băieți se pierdeau undeva în spatele lor. Nu și el. În clasa aceea s-a întâmplat un lucru cu totul ieșit din comun pentru acele timpuri. Una dintre fete, nu reușea să își ascundă sub sarafanul bleumarin burtica în care o viață se zămlisise. Profesorii acelui liceu și-au asumat riscul, nu mic în acele vremuri, și i-au dat voie să își termine liceul alături de colegii ei. Cu toate acestea, viitoare mămică se simțea stingherită. Doar că el, era acolo. Își ținea colega de mână cu duioșie și îi oferea protecția lui, necondiționat, doar pentru că este firesc să protejezi pe cei mai slabi decât tine, este firesc să fi alături de cel care are nevoie de tine. Primăvara anului următor m-a găsit cu nasul în culegeri de matematică și fizică. Parcă nici nu vedeam că a sosit primăvara. Într-o zi poștașul îmi întinde zâmbind cu subânțelesuri o scrisoare. Eu recunosc scrisul frumos, caligrafic, îngrijit și îl asigur că subânțelesurile zâmbetului lui nu sunt adevărate, dar mă bucur enorm de acea scrisoare pentru că este de la o persoană dragă mie. Deschid cu nerăbdare scrisoarea, știu că în ea voi găsi cronici sportive despre meciuri de fotbal jucate de plutonul X cu plutonul Y, dar mai știu că acolo voi găsi și sfaturi și îndemnuri și încurajări. O floare presată cade dintre paginile scrisorii. Recunosc o viorea. ”Azi am fost la poligon. Câmpul era plin de viorele. Albastrul lor mi-au amintit de tine. A sosit primăvara , prietenă dragă. Mai lasă triunghiurile și integramele ,ieși la soare și râde, bucură-te... Ne întâlnim la toamnă în Iași.” ........................................................................................................................................... Ani de liceu(fragment), autor Helene (Lizeta) Pflitsch Va sosi primăvara, prieten drag. Tu vei fi prin alte lumi...